Doua saptamani de Bucuresti, un curs de mediere si multa, multa alergatura

Ne-am intors ieri, dupa doua spatamani de Bucuresti. Am fost acolo, bineintels, cu purcel si cu catel. In cazul nostru cu Aidan, mama mea si o gramada de bagaje. Nu a fost o vizita de curtoazie, ci am facut eu un curs introductiv in medierea conflictelor, pe care l-am terminat cu succes. Acum nu-mi ramane decat sa ma autorizez la Ministerul Educatiei si pot profesa.

Asa cum i-am promis dragei de Nela, iata impresii despre ce am invatat si ce am facut in astea doua saptamani. 

In primul rand, vreau sa spun ca mi-a placut enorm stilul de predare, trainerul si grupa de colegi. Consider ca e un curs super profi, facut cu drag si pasiune. In grupa au predominat moldovenii (Vaslui, Bacau), deci m-am simtit ca acasa. :-D Am invatat o gramada de chestii interesante, intr-o atmosfera relaxata. Mi-a placut ca a fost intr-adevar un curs de formare interactiv, un procent mare din timp fiind dedicat role-play-urilor, in care fiecare dintre noi am fost mediatori sau parti intr-un conflict. 

Am invatat lucruri folositoare pentru felul in care alegem sa abordam conflictele iminente din viata noastra. Am invatat, de asemenea, ca pozitivarea e un lucru minunat, care schimba radical mesajul pe care vrei sa-l transmiti si mai ales efectele lui la asupra receptorului. 

Ce am obtinut de la cursul asta? Pe langa o diploma, multa incredere in mine. Mi-a mai disparut frica de a vorbit in public, care ma paraliza de fiecare data cand aveam de facut o prezentare.

Bineinteles exista anumiti pasi care trebuie urmariti in tot procesul de mediere - o declaratie de inceput pe care o faci in fata partilor si care prezinta ce este medierea, scopul si avantajele sale, rolul mediatorului si regulile care trebuie respectate atat de catre el, cat si de catre parti.

Pe scurt, medierea este o modalitate de rezolvare a unei situatii, la care partile recurg voluntar si in timpul careia sunt asistati de o terta persoana neutra si impartiala, numita mediator. Rolul lui este de a ajuta partile sa ajunga la o rezolvare. Nu poate sa se implice, sa dea sfaturi, solutii sau sa constranga partile sa accepte o intelegere. Armele lui de baza sunt rezumatul si intrebarea. In timpul sesiunilor, el asculta partile si face rezumate pentru a le aduce la un numitor comun si pune intrebari pentru a le constientiza de relatia lor trecuta (ce a fost bine si frumos intre ei) si de faptul ca au ales medierea pt ca amandoi isi doresc o solutionare a starii de fapt. De asemenea, pune o gramada de intrebari deschise, ipotetice, de sondare, circulare si asa mai departe pentru a ajuta partile sa comunice si sa ajunga la o intelegere.

E o chestiune de finete, cred eu, sa faci doi oameni sa ajunga singuri la o intelegere, in timp ce tu ai doar dreptul sa-i intrebi lucruri la care sa-si gaseasca singuri raspunsul si sa faci rezumate pe tot ce ai aflat de la ei. In tot timpul asta trebuie sa ai grija sa pui accentul pe aspectele pozitive si sa ocolesti chestiunile negative care apar in timpul medierii. Pentru ca tu, ca mediator, faci doar asta: ii ghidezi si ii faci sa-si dea mana. Cred ca satisfactia e imensa sa te ridici de la o masa unde cele doua parti au negociat, au ajuns la un numitor comun, au scutit timp si bani cheltuiti prin tribunale si in cazurile fericite, au ramas prieteni. 

Astept sa-mi vad filmuletele de la cele doua medieri pe care le-am facut. Prima data mi s-a parut greu si imposibil de facut. Aveam niste emotii cat casa si am ramas blocata la un moment dat. Nu mai stiam ce sa intreb. A doua oara a fost mult mai bine si chiar am prins gustul. Asa ca acum vreau sa ma autorizez in Romania si sa devin membru intr-o asociatie din UK.

Cum a fost in rest? Am avut noroc de cateva zile de ploaie, care au mai domolit canicula din Bucuresti. Dimineata aveam program de piata de unde ma aprovizionam cu multe cirese. Apoi ma intorceam cu Aidan in tramvai, pentru ca i-a placut ride-ul la nebunie, iar la pranz ramanea acasa cu bunica.

A fost cam suparat pe mine ca il lasam singur dupa amiezile. Uneori nici nu voia sa se uite la mine cand se facea ora de plecare. Bunica s-a descurcat admirail si-i port recunostinta vesnica. Mai ales pentru momentele de panica pe care Aidan le avea pe la 8 seara cand eu inca nu eram acasa, iar el imi ducea dorul si ma cauta peste tot. Ajunsese sa o strige pe mama "mama" prin parc, iar eu m-am ales cu diminutivul "mami" pe care-l foloseste cu maiestrie mai ales cand ma supara si cand face mofturi la masa.

Cam atat pentru azi. Daca vreti sa stiti mai multe despre cursurile de mediere, click pe www.human-toolkit.ro

Aventuri de zi cu zi si Picky Eaters

Time flies when you're having fun. Suntem back in London for a few days. Am o intalnire cu un posibil client asa ca, de ziua mea, am primit in dar un bilet dus-intors Bacau-Londra pentru mine si pitic. Initial cadoul trebuia sa fie o geanta, dar e bun si beletul cu pricina :-D. Asa ca iata-ne cu catel, cu purcel, acasa. Am avut asa, un strange feeling ieri....ma simteam musafir in propria-mi casa. Aidan a fost extrem, dar extrem de fericit sa-si regaseasca jucariile. Drept pentru care, le-a insirat in toata casa. Si pentru ca la bunica acasa nu a prea avut voie sa picteze ce vrea el, s-a apucat de mazgalit usa de la intrare. In dulcele still clasic. :-) Ma gandesc serios sa-l dau la un cerc de pictura.

E bine acasa, mai ales cand soarele e sus pe cer si sunt 25 de grade. Suntem aici pana marti, dupa care ne intoarcem in Romania, unde vom sta pana la sfarsitul lunii iunie, sa fac eu un curs pe medierea conflictelor.

Sergiu este topit dupa Aidan. Spune ca a crescut atat de mult. E mirat de cat de multe cuvinte zice. Ieri, in autocar, in drum spre casa, s-a uitat pe geam mai tot drumul. Era atat de atent la tot, imi explica la fiecare lucru cate ceva. Asa am aflat ca stie "bocu maie" (blocul mare), "caunu" (scaunul din autocar), "paca" (copacul), "pac" (parc). I-am spus ca mergem in parc dupa ce ajungem acasa si vreo 5 minute mi-a tinut-o numai in pac, pac. 

Pana la un an si sase luni daca spunea tata, iar acum ne surprinde mereu cu cuvinte noi pe care le prinde din conversatii, nu neaparat pe care i le repetam si explicam. Ieri am iesit la o cafea si l-am lasat sa zburde liber pe strazi si prin parc. Si-a incercat noile sandalute, de care e foarte incantat. 

Cand ne intoarcem in Romania, mergem sa facem si analizele sa vedem daca mai e anemic. Inainte de operatie, i-a iesit hemoglobina cam mica (9). Motivul ar trebui sa fie ca el a refuzat cam orice solid timp de o luna, doua, cat i-au iesit frumusetile de canini. Acum ca am trecut (sper eu) de perioada de greva foamei si are cat de cat, trei mese pe zi, sper sa nu fie nevoie de un supliment de Fe. E adevarat, nu prea mananca fructe si carne. Cand spun nu prea, I mean deloc. Totusi, speranta moare ultima. Iar eu sper ca totul e ok. Pe scurt, despre o alimentatie bogata in fier puteti afla mai multe aici.

Si daca aveti, ca mine, un picky eater, iata cateva sfaturi pentru parintii care simt uneori ca sunt capatul puterilor si pentru care, dinner time e sinonim cu o batalie deja pierduta. Sau castigata de copil. Depinde din ce perspectiva privesti. 

Cand am inceput diversificarea la 6 luni, eram extrem de fericita ca Aidan accepta oice leguma sau fruct ii ofeream. Apoi am introdus lactatele si a fost ok. La carne, deja am intampinat rezistenta. Pe atunci, nu stiam eu asa multe despre dieta fara carne si beneficiile ei. Acum, sunt fericita ca nu vrea carne. Il mai incerc uneori si ma distrez copios, cand imi intinde bucatica de pui sa o mananc eu. Mi se pare cel mai istet raspuns pe care mi-l poate da. 

Ei, pe la 8 luni au inceput nazurile, concomitent cu explozia dentara. Si deja pe la 9 luni ajunsese back to basics, la o dieta 90% de lapte de mama. La inceput mi-am facut griji, am insistat cu mancarea, spre frustrarea lui. Apoi am renuntat. Intre doua explozii dentare, revenea pentru cateva zile back to his old self si manca multe, dar multe fructe. Portocale, capsuni, cirese, mere, pere, banane. Le devora. Ei, the honey moon was over acum vreo 4-5 luni. De atunci, accepta mamaliga, brocolli si conopida la abur si date un pic prin unt,  ou si cous cous. Dar refuza categoric poridge-ul pe care-l manca cu lacomie, iar fructele sunt otrava. 

Uneori accepta cate un pic de castravate, dar de rosii sa nici nu auda. Incercam sa mancam cat putem de mult impreuna cu el. Sa ne vada gustand si comentand mancarea. De cele mai multe ori, e total dezinteresat si refuza cu inversunare sa guste macar ce-i ofer. Daca i-as da covrigi  zilnic, zilnic ar manca. Obiceiul asta prost l-a prins in Romania, unde avem simigeria la scara blocului. Cand iesim afara, se duce direct acolo, cu mainile intinse. 

Ce s-a schimbat in ultimul an a fost atitudinea mea fata de incapatanarea lui de a nu manca. Nu spun acuma ca sunt total zen. Departe de mine o asemenea atitudine. Dar am incredere in el ca stie cat si ce are nevoie. Daca nu el, atunci corpul lui, cu siguranta.

Ce a trebuit sa infrunt in ultimele 2 luni de stat in Romania, au fost sfaturile constante cum ca ar trebui sa ma opresc din alaptat. Ca de la aia ni se trage. Pai cum sa ma opresc eu din alaptat, cand laptele ne-a scos pe noi din momente de criza si greva foamei? Pai daca nu ar fi laptele in zilele cand il supara cate un dinte buclucas, atunci ce ar mai fi? Mi-am propus sa-l alapte pana la 2 ani si nu revin asupra deciziei. Am spus, am spus. 

Atat de la noi pe ziua azi. Enjoy the sunshine and your kiddies! Over and out. 

Experienta spitalului in Romania

Revin dupa o lunga perioada de tacere. Evident intentia mea de a scrie un post la saptmana e departe de a deveni realitate.

Ce am mai facut in ultimele luni? Pai am revenit in Romania pentru o vacanta...un fel de vacanta. Pe 8 aprilie Aidan a avut o operatie de ohidopexie la Iasi, iar pe 15 aprilie i-am scos firele. A fost o experienta pe care sper sa nu mai fim nevoiti sa o repetam vreodata. Operatia a trecut repede si rana s-a refacut bine. Dar pentru mine, experienta spitalului a fost la fel de traumatizanta ca si imaginea puiului meu scump pe un pat de fier, acoperit doar cu o paturica si cu un tub de oxigen in gura. Si am avut mare noroc de sotia farmacista a doctorului, care a venit cu noi la analize si am facut totul repede si usor.

Am ales totusi Romania pentru ca am putut sa-mi aleg chirurgul. Initial am vrut sa-i facem operatia la un spital privat din Iasi, doar ca sa evit ceea ce am experimentat la cel de stat. In primul rand, ma gandesc la obiceiul asta traumatizant si barbar de a lua copilul pe sus in urlete si dus la anesteziat, in timp ce tu, parinte, ramai in urma cu lacrimi in ochi si cu inima cat un purice. In Occident si in clinicile private din Romania, copilul este adormit in prezenta macar a unuia dintre parinti. Logic si foarte firesc. Vorbim de un copil de 18 luni, care inca e traumatizat de ruperea asta brusca din bratele mamei, de catre un nene inalt si solid care l-a luat val-vartej spre camera de anestezie. Si asta dupa 2 ore jumate de asteptare intr-un salon cu 5 paturi de metal, cu vopseaua coscovita, probabil aceleasi de pe vremea cand s-a deschis spitalul, undeva in 1970. In camaruta aia mica, inghesuisera vreo 15 copilasi, unii singuri, unii cu parintii, toti asteptand anestezitul sa-i ia la sala.

Au fost doua ore lungi si chinuitoare, in care a trebuit sa-l linistesc pe Aidan, sa-l fac sa uite ca ii e foame, sa fac abstractie de copilasii cu diferite afectiuni, unii asteptand cuminti, altii plangand sfasietor in bratele mamelor.

Inca ma iau fiorii la gandul ca Aidan a zbierat si s-a zbatut, speriat de strainii din jurul lui care i-au pus branula si l-au anesteziat. Cu o zi inainte a fost jalea de pe lume cand i-au luat sange din manuta pentru analize. Ca dovada, dupa operatie, cand i-au scos branula, avea mana umflata ca o gogoasa.

L-au adus inapoi dupa jumatate de ora si au mai trecut vreo 20 de minute pana cand s-a trezit si s-a ridicat in picioare inca cu ochii inchisi si scancind. M-au chemat langa el si a adormit pe loc la mine in brate. Ne-au trecut intr-o rezerva la etajul 2, in care puteai sa faci oua prajite pe calorifer. Ca sa ne racorim, trebuia sa deschidem usa inspre culoar si sa ne tinem bine hainele de pe noi ca sa nu le zboare vantul. Am stat intr-o rezerva planuita initial pentru un pat, dar in care spiritul gospodaresc romanesc a inghesuit trei. Noi eram pozitionati de-a lungul ferestrelor si al caloriferului, iar deasupra capului aveam cioturile unor foste robinete de chiuveta, numai bune sa se dea Aidan cu capul de ele.

Am aflat mult prea tarziu ca rezerva avea si baie proprie, unde, fireste, nu era nici urma de hartie igienica si sapun...you know, just in case, u needed to use the loo. Mi-au spus colegele de "camera" ca trebuia sa fi venit cu ele in sacosa de acasa. Stupid me....cum naiba am crezut ca mai ales un spital de copii, e pus la punct cu minimile cerinte de igiena? Mi-am amintit cu melancolie de flacoanele de dezinfectant sub forma de spuma pe care le gasesti la fiecare usa din St Thomas Hospital, unde l-am nascut pe Aidan. Intr-adevar, nu stiu cum e la spitalele de cartier, dar parca un sapun tot ar avea la baie.

Eu am avut ghinionul sa incerc baia de pe culoar, unde te izbea un damf de fecale chiar de la intrare. Clanta de la usa statea sa cada iar pe jos baltea....ce altceva decat pipi? V-ati prins ca nu era hartie igienica, nu?

Ma rugam sa vina mai repede ora 6 si sa-l rog pe doctor sa ne trimita acasa. Cred ca as fi fost in stare sa ma milogesc in genunchi numai sa nu fiu nevoita sa-mi petrec noaptea in spital. Am avut noroc de Aidan, ca a dormit cateva ore in reprize. Pe la ora 4 era deja apt de un pic de alpinism prin salon. Fantastica recuperarea asta la pitici. Taiat in doua locuri, dupa o anestezie generala, intr-o caldura/curent infernale, el avea chef de joaca si de-a v-ati ascunselea dupa perdea.

Slava cerului, ne-au dat drumul acasa la 6 dupa-amiaza, cand a venit tata cu un urs baloo pentru Pisk si am plecat fara sa ne mai uitam in urma.

Ar mai fi multe de spus despre spitalul din Iasi. Unele parti arata gata sa se darame, culoare cu neoane chioare, cu depresiuni si cratere in podele. Mi-a dat senzatia de catacombe. Faianta alba de pe pereti, cimentul gri, bancile vechi si varul coscovit m-au dus inapoi in timpuri imemoriale, pe vremea lui Ceausescu, cand toate erau inca noi si moderne.

Si spaga...ar fi si acolo vreo doua de spus, desi eu am scapat ieftin si finut. Si mie si lui Sergiu ne-a venit foate greu sa strecuram banutii in buzunarele personalului de la spital. Sergiu a esuat de fapt, iar eu a trebuit sa ma dau pe brazda repede. Asta era al doilea motiv pentru care as fi vrut sa merg la un spital privat. Acolo stii ca platesti la receptie, ti se taie bon si gata. Mereu cand sunt in Romania si trebuie sa imping plicul, mi-e jena de jena lor. Nu am iesit cu mult mai ieftin decat la privat, dar parca de acolo iesi mai demn, mai putin cinic si blazat.

Si ca sa nu fiu nedreapta, am intalnit si oameni draguti, asistente care au avut grija de noi, care ne-au facut fisa de externare si au schimbat pansamente cu blandete si zambetul pe buze. Mai avem un control la jumatatea lui mai sa vedem ca totul e ok cu Pisku si gata.

Inca mai are momente cand nu vrea sa se dezlipeasca de mine, dar facem progrese cu revenirea la baiatul curajos si independent de dinainte de operatie. Pe drumul spre casa de pe 15, s-a gandit el ca e o zi buna sa inceapa sa-mi spuna si mie mama, iar de atunci turuie intr-una "mama, mama", ma striga prin casa si ma pupa cu foc, chiar si la cerere. Apoi ii ia pe toti cei prezenti la rand cu pupaturi si apelative.

Vocabularul lui s-a extins :-D: mama, tata, dana, papa, o incercare timida de bogdan - bdan, nanu, pati(pat cu accent pe t), lal(lalele), ceeeaaai, ceeeaaas, pac, peti(Poli, pisica prietenilor nostri), patne (pantaloni). Ii place mult in parc la groapa de nisip si sa impinga un carucior de fetite, roz, roz care a ajuns saracul intr-o singura roata de cat l-a trantit de trotuare.

Mama vs. Femeie, sau ce cred prietenii despre mine

Am stat mult si m-am gandit daca ar trebui sa scriu despre lunch-ul meu de duminica dupa amiaza impreuna cu doua prietene. E adevarat ca ma macina un pic ceea ce a trebuit sa aud. Am preferat sa cool down si sa think about it before I make it all public. Discutia m-a impins pentru cateva minute spre o viziune sumbra a viitorului meu si am realizat cu ciuda inca o data, cat de usor pot fi descurajata zilele astea. Parca dintr-o data mi se taiasera aripile si am fost redusa la just another mummy with beautiful dreams and zero initiative. Si culmea e ca nu e asa….dar o vorba aruncata poate sa-ti infiga adanc acel cui in suflet si apoi isi face el singur loc, rotiindu-se si infigandu-se mai adanc si mai adanc, pana simti ca-ti explodeaza creierii si ai vrea cumva sa iesi din propria-ti piele, numai sa scapi de self-doubt.

Asadar….duminica dupa-amiaza. Mi-am intalnit prietenele -  o unguroiaca contabila ambitioasa si un pic worhoholic, care incearca sa se impace cu recentul ei statut de single girl si un  tea room manager who always thinks her way is the best way, currently pregnant and totally zen these days -  la Carluccio’s in Covent Garden. Chiar ma bucuram de o iesire cu fetele in oras. Era ca un breath of fresh air.

Discutiile s-au invartit in jurul vietilor noastre  –joburi,  viitorul bebe…inevitabil, s-a ajuns si la mine, iar atunci a inceput tirul intrebarilor si gandurilor lor cu privire la “situatia” mea. Bottom line, amandoua cred ca statutul meu de mama a inlocuit statutul meu de femeie, carierista, etc. Faptul ca eu inca mai alaptez si ca nu imi las copilul de 17 luni seara sa-l adoarma altcineva in timp ce eu vad un spectacol de teatru sunt lucruri pe care ambele ar putea sa jure cu mana pe inima ca nu le vor face niciodata. 

Una vorbea in calitate de viitoare mama, care by the way, nu e niciodata acelasi cu a fi deja mama, iar alta vorbea din prisma unei scurte perioade din viata ei cand a fost nanny la doi copii. Si eu am fost nanny la mai multi copii si eu am decretat inainte de a-l avea pe Aidan ca eu nu voi face asta si asta. Intre timp am facut un copil si perspectiva e total alta.  

Ma uitam la prietena mea insarcinata care-mi spunea ca nu va lasa copilul sa-i schimbe radical viata si ma vedeam pe mine cam pe vremea cand eram insarcinata in 15 saptamani. I-am spus ca planurile de acasa nu sunt niciodata tot una cu alea din targ, dar vorbeam pentru surzi si stiam asta. Si mi-a dat un sfat, bazat pe cum se vede din exterior viata mea. Spunea ea,  ar fi pacat de pozitia mea dinainte de sarcina, de anii de studii, bla, bla, bla...ar fi pacat zic, sa arunc totul pe geam pentru a fi mama full time. Ca nu e drept si nu firesc.

Am incercat sa le explic ca nu sunt mama full time. Da, nu mai muncesc  8-10-12 ore intr-un birou, dar muncesc de acasa si fac aceleasi lucruri ca inainte – media relations, sponsorship applications, article writing – e adevarat, multe pro-bono pentru inceput. Inainte de a-l avea pe Aidan aveam un job pe care voiam sa-l las….dar nu aveam curajul pentru ca a venit criza peste noi, iar salariul era mai mult decat imbietor. Deci I was stuck in a job that care nu-mi oferea decat satisfatia salariului bunicel la sfarsitul lunii, and hating every day my weakness and cowardness to leave and start fresh. 

Apoi a venit Aidan si mi-am promis ca eu la un birou nu ma mai intorc. Ca as vrea sa scriu for a living and maybe do PR for small companies in healthy lifestyle area.

Intre timp planurile s-au mai schimbat, am mai facut proiecte scurte pentru fosta companie, am scris articole pentru diferite businessuri si ma implic si in record labelulul lui Sergiu pe partea de press office. Si incerc din rasputeri sa imi scriu blogurile, fara prea mult success la ora actuala. Lasand toate astea la o parte, ceea ce am incercat sa le explic si nu cred ca am fost auzita cu adevarat este faptul ca nu imi doresc sa ies si sa-l las pe Aidan acasa. Daca iesim, iesim impreuna, mai locally, dar e un feeling good. Ca doua ore la teatru acum nu se compara cu zambetul fiului meu sau cu toate giumbuslucurile pe care le face.

Desigur, ma duc la sala si la yoga si taica-su sta acasa cu el, dar looking back la ultimele 17 luni, nu ma simt privata de nimic. Am calatorit anul trecut mai mult decat inainte de a se naste Aidan, ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze ca am langa mine cea mai mare satisfactie a vietii mele. Sigur ca de la toamna probabil, Aidan va merge la gradinita doua, trei zile si atunci voi avea putin mai mult timp sa dedic planurilor mele profesionale. Dar este chiar asa grav ca nu-mi mai doresc o cariera intr-un birou in centru, unde sa stau lipita de un scaun mult prea multe ore si sa muncesc pentru bunastarea afacerii altuia? Si chiar daca ma voi intoarce intr-o zi intr-un office job, constransa de situatie, sau cine stie…manata de vreo pasiune subita…e chiar asa de grav ca acum nu-mi doresc nimic din agitatia si stressful care vin cu o munca full time la birou? As putea fi foarte usor acuzata de comoditate, dar daca e sa fiu sincera cu mine insami…eu nu vreau sa fiu acea persoana. Nu inca. Sun foarte constienta ca incet, incet, va trebui sa let go, sa am incredere in alte persoane in ceea ce priveste ingrijirea baiatului meu, dar acum simt cu toata puterea ca locul meu este acasa, langa Aidan.  Daca exista vreun lucru de care sa fiu sigura, atunci asta este acela.

Sunt oameni care iubesc jobul la birou. Eu nu sunt una dintre acele persoane. Imi place sa fiu busy, dar prefer sa fiu in fata computerului meu, in casa mea cu cana mea de cafea alaturi.  

Ma uitam la fete si ma chinuiam sa le explic ca nu ies nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu simt nevoia…pentru ca acum prefer sa-l am pe Aidan in preajma si sa ma bucur de anii astia. Pentru as prefer de o mie de ori sa ies la un dinner in trei decat la un girls’s night out.

Ma uitam la ele si ma amuzam cum isi dadeau cu parerea despre lucruri de care, de fapt, nu au habar. Niciuna dintre ele nu este mama. Si chiar daca una se pregateste sa devina, are doar o idee preconceputa despre cum va fi viata ei dupa. Spuneam mai devreme ca e genul de femeie care considera ca modul ei de a gandi si face lucrurile este cel mai bun. Uneori e bine asa. Nu ca mine care ma framanta mereu indoiala si neincrederea in propriile-mi capabilitati si talente. Mama a reusit sa inoculeze in gandirea mea treaba asta cu sa fii modest dus pana la a-mi discredita uneori si calitatile pe care intr-adevar le am.  Mi-a spus mereu sa nu ma laud ca eu stiu mai bine, eu fac lucrurile cel mai bine, eu sunt buna de pus in rama. Dar poate, uneori, e nevoie sa-ti fii laudator…nu am reusit inca niciodata performanta sa-mi mi le dau singura calde in fata oglinzii despre cat sunt de buna, frumoasa si de curajoasa. Desi am citit exercitiul asta intr-o carte a unui hipnoterapeut din UK care te invata cum sa treci peste frici si indoieli si sa reusesti in tot ce-ti propui.  Poate ar trebui sa reiau lectura.

Am ramas cu un gust amar dupa intalnirea asta si nu pentru ca m-as fi suparat pe ele si pe imaginea eronata pe care o au despre mine - a unei femei care nu face nimic altceva decat isi pazeste copilul toata ziua. Mi-am adus aminte ca si eu la randul meu am facut la fel cu ani in urma. Ii spuneam mereu unei prietene bune care a stat acasa cu copilul pana dupa 3 ani, in timp ce tinea contabilitatea afacerii sotului ca ar cam trebui sa inceapa munca, sa iasa si sa socializeze ca se nu se tampeasca acasa.

Si iata-ma acum…incoltita de prieteni pe aceeasi tema. Sa nu mai spun ca simt suferinta tatalui meu ca mi-am abandonat marea cariera de PR-ista si stau acasa cu copilul si muncesc pe bani putini sau pe nimic. Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, prietenele mele si-au exprimat opinia lor sincera si chiar cred ca pe undeva sunt ingrijorate de bunastarea mea psihica. Ele se tem ca am cazut intr-o stare in care ma complac, unde singura satisfactie este ingrjirea copilului meu. Ca am devenit sclavul statutului de mama. Dar cred ca in loc sa dea verdict despre cum se vad lucrurile din afara, mai bine ar fi pus niste intrebari si ar fi ascultat cu adevarat raspunsurile mele.

Cand am aflat ca vom avea un copil mi-am dat un an de crestere, exclusive baby-time, no work. Eram sigura ca mai mult de atat nu rezist acasa. Iata ca vor trece doi si nu am nicio o chemare nemarturisita pentru viata de birou. Da, imi doresc sa muncesc si sa am un trai decent ca freelancer, poate si un part time la o revista m-ar incanta. Dar nu sa dedic 3 sferturi din ziua mea unui job ca multe altele in detrimental  bunastarii mele mentale. 

Asta incercam sa le explic si lor la masa, ca vreau sa fac parte dintre acei oameni care-si fac jobul cu placere, nu ca trebuie sau ca imi umple frigiderul si-mi plateste ratele la masina. Poate sunt o naiva, idealista. Prietena mea contabila mi-a spus de altfel ca visez, ca 90% din oameni fac joburi pe care le detesta, dar care le asigura un trai decent. Pentru ea nu este un lucru important sa faca ce-i place, mi-a marturisit. Nici nu crede ca-i place, dar banii sunt importanti. Ii dau siguranta si un somn linistit noaptea.

Uitandu-ma inapoi la ultimii doi ani, nu am niciun regret. Ma bucur ca am avut privilegiul de a sta acasa si a-mi creste copilul. Si o voi face fara reserve si la urmatorul, daca vrea sa apara. Ma bucur enorm ca am fost prezenta cand a zambit prima data, cand a facut primul pas sau cand a spus primul cuvant. Nu consider ca am pierdut nimic, ca mi-am ratat viitorul stralucit sau ca as fi avut de castigat daca ma intorceam la munca dupa un an.

In acelasi timp sunt atatea mame care muncesc si nu vad nimic rau in asta, atata timp cat a fost o decizie luata cu toata inima, care le face fericite si implinite. Sau poate au facut-o ca nu au avut alta solutie. Dar eu sunt norocoasa pentru ragazul asta. 

Intalnirea cu prietenele mele a avut si un efect bun, pe langa toata panica creeata de subita injectie de neincredere in fortele mele creatoare si de business: m-a impulsionat sa sa incerc mai tare sa-mi transform idealismul in realitate. Si m-a invatat sa nu mai emit niciodata pareri si sfaturi intr-o situatie care este cu totul way out of my league. Cel mult, vazut de pe partea cealalta, suna ridicol si putin fortat.   

Credinta si putere

Mi-au dat lacrimile cand am citit zilele trecute mesajul Katterynei - mama Raisei, lasat pentru noi pe forumul de mamici. Il reproduc aici...cuvinte simple, dar atat de puternice, venite de la o mamica incercata. Cuvinte in fata carora nu poti decat sa te pleci umil. Citindu-le, mi s-a umplut sufletul de caldura si recunostinta pentru  nemasuratul dar pe care l-am primit si pentru care simt ca nu voi putea niciodata sa multumesc indeajuns:

Copilul meu e sanatos...iar eu sunt aici, martora la zambetele si fericirea lui cand descopera in fiecare zi, cate un pic din lumea ce-l inconjoara.

"Fetelor eu nu am facut nimic care sa merite cuvintele voastre frumoase. Din contra, voi sunteti cele care faceti atatea pentru Raisa si implicit pentru mine. Vreau sa va spun un singur lucru: De nimic sa nu va fie teama in viata! Pentru ca nimic nu este fara rost si nicio suferinta nu e fara alinare. Caci Domnul nu ingaduie sa suferim fara sa ne trimita milostivire. Si nici un om nu e fara El. Iar eu simt prezenta Lui in toate lucrurile bune care ni se intampla si in toti oamenii care ne ajuta! Pupicei"

Un Trandafir numit Raisa

Am plans aseara citind povestea Raisei, o scumpete de fetita de un an si patru luni. Mama ei, Katteryna face parte din grupul de fete de pe forumul nostru de mamici. A avut o nastere grea, un travaliu lung...si a mai avut parte de un doctor care a lasat-o sa se chinuie, punand astfel in pericol viata copilei. Raisa avea cordonul ombilical infasurat in jurul gatului si creierasul ei a ramas fara oxigen. A fost o luptatoare si a inceput sa respire in urma resuscitarii. Dar, urmarile nasterii traumatizante sunt dureroase.

Pe blogul ei facut de mamicile mele saritoare, veti citi toata povestea. Raisa are parinti minunati, luptatori ca si ea. Ma rog sa aiba putere sa lupte in continuare si cu ajutorul nostru, al tuturor, sa-i poata oferi Raisei o viata normala. 

Orice donatie e binevenita! Cel mai simplu fel in care puteti ajuta este completand cererea pentru redirectionarea impozitului pe profit.

Ma gandesc la micuta si mi se strange sufletul. Si ma uit la baiatul meu si imi dau seama ca NIMIC nu mai conteaza pe lumea asta atata timp cat copilul e sanatos si intreg. 

Prima tunsoare si ... more art

Nu o voi lua in ordine cronologica...incep cu ce ma doare pe mine mai tare. Si anume ca am tuns baiatul duminica trecuta. Am cedat presiunilor externe (tata) si am uns "latele baiatului". Dintr-o data am in casa un "golanas" si inca suspin dupa pletuta lui cea blonda. Da, trebuia tuns ca sa i se indeseasca. Da, arata cam tocit parul la spate, dar ca o mama ce ma aflu, sunt putin trista. 

Cam asa e Aidan acum: 

Inca nu m-am obisnuit cu el. Dar oricum acum nu mai conteaza. El a fost surprins de cateva ori cand se vedea in oglinda, dar s-a acomodat repede cu noul look.

Si din ciclul, "Aidan, artist in devenire", l-am surprins in actiune cand facea un aranjament ...nu, nu floral...ci de incaltaminte....arata asa, postmodernist si inspirant. Iata adevarata arta imortalizata pe pelicula. 

in plin avant creator

dupa ce i-a imprastiat peste tot la intrare, s-a gandit ca mai bine, ii muta

o imbinare de culori...arta adevarata

primul grup de "natura moarta"

ochi de artist, ursuletul e cheia si lacata :-D

observati unghiurile si jocul de culori?

"panza" artistului - tot apartamentul

inca ma mai intreb ce simbolizeaza?

Cam asta suntem noi these days. Adora sa spuna "tata" si tipa de fericire cand il vede venind acasa. Cand apar eu, ma priveste, se intoarce cu spatele si-si vede mai departe de treaba. Incep sa devin geloasa si stiu ca nu e just. 

Acestea fiind spuse, va dorim un week-end minunat.