luni, 6 septembrie 2010

in drum spre pizza












Sambata, 4 septembrie 2010 - Mergem la o pizza fara carut!

miercuri, 1 septembrie 2010

Ce sens are moartea?

Ieri a murit Diana, vara tatei. Avea 33 de ani si era insarcinata, dupa multe tratamente si o sarcina extrauterina. Nu a vazut semnalele luminoase, nu a auzit sunetele de la calea ferata si a spulberat-o trenul. Se intoarcea cu masina de la parinti, unde mersese sa ia un catel sa-l duca la veterinar in oras.


De ce Doamne? Care e lectia mortii ei? Asta i-a fost soarta? E pedeapsa? Ce e? Nu vreau sa imi inchipui ce e acasa acum. M-am intalnit cu ea in mai. Locuia langa farmacia unde lucreaza mama. A trecut cu masina, l-a vazut pe Aidan, m-a felicitat. Nu am fost apropiate, desi am mers la acelasi liceu. Era cu un an inaintea mea. Dar asta nu-mi micsoreaza socul si regretful.


Vesti din astea ma fac sa ma rog si mai mult pentru sanatatea si viata copilului meu. Ma fac sa apreciez ce am. Restul nu conteaza, sunt nimicuri si pot trai fara ele. Nu e, cred, nimic mai cumplit pe lumea asta decat sa-ti moara copilul.


Sunt norocoasa, binecuvantata si nu am cuvinte destule sa multumesc pentru ceea ce am. Pentru ca viata mea pana acum a fost ocolita de adevarate nenorociri. In ultima vreme, mai mult si mai mult mi se aduce aminte ce firava e existent noastra pe pamantul asta. Sau sunt eu mai sensibila la lucrurile din jur? Faptul ca am devenit mama ma face mai empatica?


Pe masura ce inaintez in varsta, ma gandesc tot mai mult la faptul ca toate lucrurile au un sfarsit. Inclusiv viata mea se va curma la un moment dat. Mi-e greu sa accept si as vrea sa nu ma mai gandesc. Dar nu pot. Ma intristez zilnic gandidu-ma la cat de fara sens poate fi uneori existent noastra.  Sau poate are un sens, dar nu-l percepem noi. O secunda, doua de neatentie si gata. Nu mai esti. Si lasi in urma durere, suferinta, lacrimi.


Dar nu putem decat sa mergem inainte. De dragul copiilor nostrii, de dragul parintilor nostrii, de dragul vietii pe pamantul asta. As vrea sa avem capacitatea de a intelege altfel moartea. De a trece altfel peste suferinta provocata de disparitia cuiva drag. Oare nu exista, undeva in adancul fiintei noastre, un mecanism care sa faca acceptarea mai usoara? Daca lumea de dincolo e mai buna si mai frumoasa, de ce trebuie sa suferim atat de mult pentru plecarea celor dragi dintre noi?


As vrea sa cred cu toata fiinta ca venim aici sa invatam, sa indreptam greseli, sa devenim mai buni. Si revenim in alte corpuri, aceleasi suflete, mame devenind copii, frati, surori, tati sau prieteni. Ca desi murim, nu disparem, ci plutim ca energie pana ne vine iarasi timpul sa revenim. Pana ne vine iarasi sansa sa intelegem si sa facem sens de intamplari si lucruri pe care le numim destin, incercari, coincidente. 

Iar intre timp sa ne bucuram de fiecare secunda alaturi de cei dragi si de toate lucrurile frumoase ce vin in viata noastra. Ca de exemplu, de aproape o saptamana, Piski mai are un dintisor.