Mama vs. Femeie, sau ce cred prietenii despre mine

Am stat mult si m-am gandit daca ar trebui sa scriu despre lunch-ul meu de duminica dupa amiaza impreuna cu doua prietene. E adevarat ca ma macina un pic ceea ce a trebuit sa aud. Am preferat sa cool down si sa think about it before I make it all public. Discutia m-a impins pentru cateva minute spre o viziune sumbra a viitorului meu si am realizat cu ciuda inca o data, cat de usor pot fi descurajata zilele astea. Parca dintr-o data mi se taiasera aripile si am fost redusa la just another mummy with beautiful dreams and zero initiative. Si culmea e ca nu e asa….dar o vorba aruncata poate sa-ti infiga adanc acel cui in suflet si apoi isi face el singur loc, rotiindu-se si infigandu-se mai adanc si mai adanc, pana simti ca-ti explodeaza creierii si ai vrea cumva sa iesi din propria-ti piele, numai sa scapi de self-doubt.

Asadar….duminica dupa-amiaza. Mi-am intalnit prietenele -  o unguroiaca contabila ambitioasa si un pic worhoholic, care incearca sa se impace cu recentul ei statut de single girl si un  tea room manager who always thinks her way is the best way, currently pregnant and totally zen these days -  la Carluccio’s in Covent Garden. Chiar ma bucuram de o iesire cu fetele in oras. Era ca un breath of fresh air.

Discutiile s-au invartit in jurul vietilor noastre  –joburi,  viitorul bebe…inevitabil, s-a ajuns si la mine, iar atunci a inceput tirul intrebarilor si gandurilor lor cu privire la “situatia” mea. Bottom line, amandoua cred ca statutul meu de mama a inlocuit statutul meu de femeie, carierista, etc. Faptul ca eu inca mai alaptez si ca nu imi las copilul de 17 luni seara sa-l adoarma altcineva in timp ce eu vad un spectacol de teatru sunt lucruri pe care ambele ar putea sa jure cu mana pe inima ca nu le vor face niciodata. 

Una vorbea in calitate de viitoare mama, care by the way, nu e niciodata acelasi cu a fi deja mama, iar alta vorbea din prisma unei scurte perioade din viata ei cand a fost nanny la doi copii. Si eu am fost nanny la mai multi copii si eu am decretat inainte de a-l avea pe Aidan ca eu nu voi face asta si asta. Intre timp am facut un copil si perspectiva e total alta.  

Ma uitam la prietena mea insarcinata care-mi spunea ca nu va lasa copilul sa-i schimbe radical viata si ma vedeam pe mine cam pe vremea cand eram insarcinata in 15 saptamani. I-am spus ca planurile de acasa nu sunt niciodata tot una cu alea din targ, dar vorbeam pentru surzi si stiam asta. Si mi-a dat un sfat, bazat pe cum se vede din exterior viata mea. Spunea ea,  ar fi pacat de pozitia mea dinainte de sarcina, de anii de studii, bla, bla, bla...ar fi pacat zic, sa arunc totul pe geam pentru a fi mama full time. Ca nu e drept si nu firesc.

Am incercat sa le explic ca nu sunt mama full time. Da, nu mai muncesc  8-10-12 ore intr-un birou, dar muncesc de acasa si fac aceleasi lucruri ca inainte – media relations, sponsorship applications, article writing – e adevarat, multe pro-bono pentru inceput. Inainte de a-l avea pe Aidan aveam un job pe care voiam sa-l las….dar nu aveam curajul pentru ca a venit criza peste noi, iar salariul era mai mult decat imbietor. Deci I was stuck in a job that care nu-mi oferea decat satisfatia salariului bunicel la sfarsitul lunii, and hating every day my weakness and cowardness to leave and start fresh. 

Apoi a venit Aidan si mi-am promis ca eu la un birou nu ma mai intorc. Ca as vrea sa scriu for a living and maybe do PR for small companies in healthy lifestyle area.

Intre timp planurile s-au mai schimbat, am mai facut proiecte scurte pentru fosta companie, am scris articole pentru diferite businessuri si ma implic si in record labelulul lui Sergiu pe partea de press office. Si incerc din rasputeri sa imi scriu blogurile, fara prea mult success la ora actuala. Lasand toate astea la o parte, ceea ce am incercat sa le explic si nu cred ca am fost auzita cu adevarat este faptul ca nu imi doresc sa ies si sa-l las pe Aidan acasa. Daca iesim, iesim impreuna, mai locally, dar e un feeling good. Ca doua ore la teatru acum nu se compara cu zambetul fiului meu sau cu toate giumbuslucurile pe care le face.

Desigur, ma duc la sala si la yoga si taica-su sta acasa cu el, dar looking back la ultimele 17 luni, nu ma simt privata de nimic. Am calatorit anul trecut mai mult decat inainte de a se naste Aidan, ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze ca am langa mine cea mai mare satisfactie a vietii mele. Sigur ca de la toamna probabil, Aidan va merge la gradinita doua, trei zile si atunci voi avea putin mai mult timp sa dedic planurilor mele profesionale. Dar este chiar asa grav ca nu-mi mai doresc o cariera intr-un birou in centru, unde sa stau lipita de un scaun mult prea multe ore si sa muncesc pentru bunastarea afacerii altuia? Si chiar daca ma voi intoarce intr-o zi intr-un office job, constransa de situatie, sau cine stie…manata de vreo pasiune subita…e chiar asa de grav ca acum nu-mi doresc nimic din agitatia si stressful care vin cu o munca full time la birou? As putea fi foarte usor acuzata de comoditate, dar daca e sa fiu sincera cu mine insami…eu nu vreau sa fiu acea persoana. Nu inca. Sun foarte constienta ca incet, incet, va trebui sa let go, sa am incredere in alte persoane in ceea ce priveste ingrijirea baiatului meu, dar acum simt cu toata puterea ca locul meu este acasa, langa Aidan.  Daca exista vreun lucru de care sa fiu sigura, atunci asta este acela.

Sunt oameni care iubesc jobul la birou. Eu nu sunt una dintre acele persoane. Imi place sa fiu busy, dar prefer sa fiu in fata computerului meu, in casa mea cu cana mea de cafea alaturi.  

Ma uitam la fete si ma chinuiam sa le explic ca nu ies nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu simt nevoia…pentru ca acum prefer sa-l am pe Aidan in preajma si sa ma bucur de anii astia. Pentru as prefer de o mie de ori sa ies la un dinner in trei decat la un girls’s night out.

Ma uitam la ele si ma amuzam cum isi dadeau cu parerea despre lucruri de care, de fapt, nu au habar. Niciuna dintre ele nu este mama. Si chiar daca una se pregateste sa devina, are doar o idee preconceputa despre cum va fi viata ei dupa. Spuneam mai devreme ca e genul de femeie care considera ca modul ei de a gandi si face lucrurile este cel mai bun. Uneori e bine asa. Nu ca mine care ma framanta mereu indoiala si neincrederea in propriile-mi capabilitati si talente. Mama a reusit sa inoculeze in gandirea mea treaba asta cu sa fii modest dus pana la a-mi discredita uneori si calitatile pe care intr-adevar le am.  Mi-a spus mereu sa nu ma laud ca eu stiu mai bine, eu fac lucrurile cel mai bine, eu sunt buna de pus in rama. Dar poate, uneori, e nevoie sa-ti fii laudator…nu am reusit inca niciodata performanta sa-mi mi le dau singura calde in fata oglinzii despre cat sunt de buna, frumoasa si de curajoasa. Desi am citit exercitiul asta intr-o carte a unui hipnoterapeut din UK care te invata cum sa treci peste frici si indoieli si sa reusesti in tot ce-ti propui.  Poate ar trebui sa reiau lectura.

Am ramas cu un gust amar dupa intalnirea asta si nu pentru ca m-as fi suparat pe ele si pe imaginea eronata pe care o au despre mine - a unei femei care nu face nimic altceva decat isi pazeste copilul toata ziua. Mi-am adus aminte ca si eu la randul meu am facut la fel cu ani in urma. Ii spuneam mereu unei prietene bune care a stat acasa cu copilul pana dupa 3 ani, in timp ce tinea contabilitatea afacerii sotului ca ar cam trebui sa inceapa munca, sa iasa si sa socializeze ca se nu se tampeasca acasa.

Si iata-ma acum…incoltita de prieteni pe aceeasi tema. Sa nu mai spun ca simt suferinta tatalui meu ca mi-am abandonat marea cariera de PR-ista si stau acasa cu copilul si muncesc pe bani putini sau pe nimic. Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, prietenele mele si-au exprimat opinia lor sincera si chiar cred ca pe undeva sunt ingrijorate de bunastarea mea psihica. Ele se tem ca am cazut intr-o stare in care ma complac, unde singura satisfactie este ingrjirea copilului meu. Ca am devenit sclavul statutului de mama. Dar cred ca in loc sa dea verdict despre cum se vad lucrurile din afara, mai bine ar fi pus niste intrebari si ar fi ascultat cu adevarat raspunsurile mele.

Cand am aflat ca vom avea un copil mi-am dat un an de crestere, exclusive baby-time, no work. Eram sigura ca mai mult de atat nu rezist acasa. Iata ca vor trece doi si nu am nicio o chemare nemarturisita pentru viata de birou. Da, imi doresc sa muncesc si sa am un trai decent ca freelancer, poate si un part time la o revista m-ar incanta. Dar nu sa dedic 3 sferturi din ziua mea unui job ca multe altele in detrimental  bunastarii mele mentale. 

Asta incercam sa le explic si lor la masa, ca vreau sa fac parte dintre acei oameni care-si fac jobul cu placere, nu ca trebuie sau ca imi umple frigiderul si-mi plateste ratele la masina. Poate sunt o naiva, idealista. Prietena mea contabila mi-a spus de altfel ca visez, ca 90% din oameni fac joburi pe care le detesta, dar care le asigura un trai decent. Pentru ea nu este un lucru important sa faca ce-i place, mi-a marturisit. Nici nu crede ca-i place, dar banii sunt importanti. Ii dau siguranta si un somn linistit noaptea.

Uitandu-ma inapoi la ultimii doi ani, nu am niciun regret. Ma bucur ca am avut privilegiul de a sta acasa si a-mi creste copilul. Si o voi face fara reserve si la urmatorul, daca vrea sa apara. Ma bucur enorm ca am fost prezenta cand a zambit prima data, cand a facut primul pas sau cand a spus primul cuvant. Nu consider ca am pierdut nimic, ca mi-am ratat viitorul stralucit sau ca as fi avut de castigat daca ma intorceam la munca dupa un an.

In acelasi timp sunt atatea mame care muncesc si nu vad nimic rau in asta, atata timp cat a fost o decizie luata cu toata inima, care le face fericite si implinite. Sau poate au facut-o ca nu au avut alta solutie. Dar eu sunt norocoasa pentru ragazul asta. 

Intalnirea cu prietenele mele a avut si un efect bun, pe langa toata panica creeata de subita injectie de neincredere in fortele mele creatoare si de business: m-a impulsionat sa sa incerc mai tare sa-mi transform idealismul in realitate. Si m-a invatat sa nu mai emit niciodata pareri si sfaturi intr-o situatie care este cu totul way out of my league. Cel mult, vazut de pe partea cealalta, suna ridicol si putin fortat.