ta-ta-ta-ta-da-da-da-da

Din senin, azi Aidan a inceput sa "vorbeasca". Ma uit la el cum insira la nesfarsit da-da-da-da-ta-ta-ta-ta-ca-ca-hey. Stiu ca e normal pentru un copil de 6 luni si 2 saptamani, dar sunt in acelasi timp uimita, de parca am vazut a opta minune a lumii. E atat de dulce cum turuie si cu cata seriozitate ne explica si ne povesteste. Incepe molcom si ridica tonul pe masura ce le zice, ca in final sa ajunga sa tipe efectiv, de parca ar fi frustrat ca lumea nu-l intelege.

Aseara am fost in vizita la niste prieteni in afara Londrei si ne-a trezit la 3 jumate in toiul noptii cu discutii interminabile. Probabil dezbatea pe tema campaniei electorale din UK, ca altfel nu-mi explic vehementa. Pe la 5 a trebuit sa ne imbracam si sa plecam acasa ca sa poata lumea dormi in liniste. Prietenii au o fetita de 2 ani, care s-a trezit si ea pe la 5 plangand. Era un adevarat cor de urlete. Am tras concluzia ca lui Piski nu-i place sa doarma in alte paturi decat al lui si al nostru.

Desi credeam ca nu il vom mai linisti in veci, cum ne-am urcat in masina a tacut malc si a adormit cat ai zice peste.  

In parc

Azi a fost incredibil de frumos afara. Si pentru ca am fost doar eu cu Piski acasa, am iesit in parc, sa ne incalzim si noi la soare. Am admirat multe narcise galbene, ne-am uitat la copilasii mai mari jucandu-se la scranciobe, am dormit putin cu Sophie in brate si i-am admirat pe sportivii care urcau in sprint dealul. Adica mai mult eu i-am admirat in gand, ca baiatul avea treburi mai interesante de facut. 

E incredibil cat poate sa-ti schimbe dispozitia un pic de soare si vreme buna. Florile din ciresul de peste drum sunt mai incantatoare, acum, cand cerul e de un albastru varatic si-mi aminteste de diminetile de mai de acasa. 


Si acolo pe banca, cu Aidan topaind fericit pe genunchii mei, ma gandeam de cat de putin avem nevoie pentru a fi fericiti. Aveam cu mine aproape toate cele trebuitoare pentru a-mi umple sufletul cu bucurie. Da, lipsea tatal lui Aidan ca sa fie tabloul idilic perfect, dar stiam ca urma sa vina dupa berea proverbiala pe care o bause cu prietenii si colegii, dupa un alt semestru universitar terminat. 

Jogging

Macar o data pe saptamana, alerg o tura de parc. Stiu, cu o floare nu se face primavara, dar cand ajung la urcus, o panta destul de inclinata si care ma lasa fara aer de fiecare data cand o urc "alergand" cu pas de melc, imi dau seama si de motivul pentru care nu ajung sa fug mai des. Parcul meu e mare, asezat jumate pe deal, jumate in vale. Are chiar si o padurice cu o alee asfaltata. La capatul ei se termina traseul greu si ma intorc inapoi fericita, alergand ceva mai "zglobiu" la vale. Cand ma trec toate naduselile si vad alti zelosi ca mine dand piept cu panta, ma intreb de ce nu mi-s si eu genul trestie, care sa fi pus vreo 8 kilograme in sarcina si sa fi pierdut vreo 12 dupa nastere.

De undeva din spate, Sergiu imi face semne "incurajatoare", de antrenor nervos din filme proaste ale anilor '80. Da, ceva gen Rocky. El crede ca e amuzant. Incerc sa nu ma gandesc la usturimea din piept, sa-i dau inainte cu tupeu si sa ignor gesturile lui de apucat, care-mi dau de inteles ca ar trebui sa alerg cu genunchii mai sus. In tot timpul asta, Sergiu impinge relaxat la carut, in timp ce fiu'-meu doarme de rupe locul.

Adica eu port copil, eu nasc si suport durerile aferente si tot eu trebuie sa ma flagelez intr-o incercare de a deveni iarasi "gazela" de dinainte. Gafaind si asudand imi aduc aminte de mitul lui Sisif si ma imbarbatez ca se poate si mai rau. Daca ii vine ideea sa-mi dea si un bolovan la impins?

Sase Luni

Sambata am implinit sase luni. Inca nu-mi vine sa cred cand ma uit la el cat de repede au trecut lunile astea. Desi inceputul mi se apare aproape ca ziua de ieri, e totusi blurry. Primele zile si saptamani imi par un tavaluc in care am intrat nestiind nimic, in ciuda a multor lecturari pe tema "cum sa cresti un bebe - primele zile". Imi aduc aminte vag panica ce m-a luat in a doua zi, cand am ajuns acasa si Aidan tot nu stia sa manance. Sau starea blue din a treia zi, cand m-a poditit plansul la gandul ca eu habar nu am cum sa cresc un copil si ce ma fac eu daca pateste ceva. Se inecase saracutul si ramasese fara aer. Iar eu pe langa el, plangeam cu sughituri. Iar el si mai tare de sperietura.

Si acum are 6 luni, zambeste, tipa, vrea sa stea numai in picioare. De ziua lui am sarbatorit un pic. in primul rand ne-am diversificat si noi cu niste morcov fiert, pe care l-a papat. Nu as putea spune cu entuziasm, dar nici nu a refuzat sa deschida gurita la urmatoarea lingurita.

Apoi i-am facut un tort cu frisca si piersici, pe care l-am mancat cu invitatii. El doar s-a uitat la noi si a incercat sa sufle in lumanari. Eu, ca o gospodina innascuta, am cam stricat aspectul. In loc sa pun tortul in frigider pentru o ora dupa ce am scris frumos si cu mare chin pe tort Aidan 6 Luni, l-am lasat afara si s-a topit tog icingul. Asa ca scrisul a fost cam neinteligibil, dar tortul a fost bun.