luni, 27 decembrie 2010

Winter Wonderland

In sfarsit am ajuns in Winter Wonderland - un fel de oraselul copiilor si pentru adulti, care are loc in fiecare an in Hyde Park. Desi a fost frig, ne-am incalzit dansand si band o cana de vin fiert - ce-i drept, cam overpriced. Ne-am indulcit cu un waffle in ciocolata, iar baietii au atentat si la un carnat german.

Am intrat in parc pe inserat, cand luminitele sclipeau deja printre copaci. Parca ajunsesem pe un taram feeric, plin de o zumzaiala placuta si chiotele celor care se dadeau in carusele.

Aidan a fost capturat de Mosi Craciunii si oamenii de zapada de plastic. S-a dat in spectacol cu noul lui stil de dans batand dintr-un picior, si a alergat dupa luminite pana a cazut in singurul santulet de apa care curgea pe o alee. 

Ne-am intalnit cu prieteni dragi, de care el a profitat la maxim, cerandu-se in brate cand la unul, cand la altul, bucuros ca i se da atata atentie. 
Pregatiti sa incepem aventura







"milking the ketchup." nu a putut rezista tentatiei unui carnat german

Walking in fairy land

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Merry Christmas!

Este al doilea Craciun cu Aidan si este aboslut minunat. Pe 24 seara am impodobit bradutul. Noi puneam globuri pe o parte, Aidan le scotea pe partea cealalta. Apoi s-a hotarat totusi sa ne ajute si lua globuri din cutie si le arunca pe crengi. A fost un scump. 

Azi dimineata ne-am trezit cu elan si ne-am repezit la cadouri. A venit Mosu' cu o gramada de cadouri adunse si din Romania si din Londra. I-a adus lui Aidan jucarii, creioane si carioci de colorat, o orga si o toba de care s-a bucurat enorm. Acum si-o agata de gat, bate la toba si se plimba prin casa. 

Sergiu a primit multe pulovere de la toata familia. Au observat toti ca era in pana. Iar eu am primit un abonament la un fitness & wellbeing centre unde Aidan merge gratuit tot anul: bazin, sauna, sala, aerobic, yoga, pilates, masaj. Este si o gradinita unde-l pot lasa pe Aidan cat timp sunt la gym. Mosul a fost atat de generos incat a platit integral 3 luni si a promis ca va da el jumate in fiecare luna in primul an. 

A fost un Craciun frumos, cald, petrecut cu familia si prietenii, cu mancaruri gustoase si vin fiert aromat, langa un semineu-radiator electric. Sunt recunoscatoare pentru viata frumoasa pe care o traim, alaturi de copilul nostru frumos si sanatos.  






vineri, 24 decembrie 2010

Uki, we love U!

Fata asta fenomenala, extraordinara si-a rapit din timpul ei sa ne daruiasca ceva frumos si pretios:


Pe a treia nu o gasesc, dar o mai caut. 

Merry Xmas everyone!

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Accident & Confusion

In drum spre Winter Wonderland, am alunecat cu masina din cauza zapezii si a ghetii si am intrat un pic intr-o masina  parcata pe stanga. I-am infundat bara intr-un colt. Nu eu conduceam, ci partenerul. Nu a venit nimeni, dar i-am lasat bilet in geam sa ne sune si sa vedem cum putem sa-i reparam omului masina.


Nici macar nu am vrut sa plec de acasa, dar m -am gandit totusi sa mergem pana in centru, ca sa vada si Pisku' Oraselul de Iarna in Hyde Park. Am insistat asa tare azi sa iesim pentru ca am uneori senzatia ca trec zilele si noi nu facem altceva decat sa ne pierdem in tavalugul asta al rutinei, al treburilor pe care trebuie sa le facem si care nu ne lasa mare timp sa ne ingrijim de ce-si doreste si sufletul. Nu ma gandesc la treburi spectaculoase, ci la o iesire la o expozitie, un concert, un film.

E a nu stiu cata saptamana de cand petrecem week-endul in casa. El e mereu ocupat cu munca, cu petrecerea pe care o face in Romania de Revelion, cu, cu, cu. In fiecare saptamana ne promitem ca in week-end mergem undeva, iesim, petrecem si noi timp impreuna altfel decat in casa, fiecare la computerul lui. Si in fiecare saptamana, esec total: ba el e ocupat, ba eu cu copilul, ba cu job searches, ba cu alesul cadourilor de Craciun... mereu se iveste ceva care amana la nesfarsit planurile de relaxare.

Amandoi suntem stresati. El intr-un fel, eu in altul. El are prea multe lucruri de facut si prea putin timp sa le faca. Eu, pe de alta parte, am senzatia ca trec printr-o criza de personalitate. Incerc sa definesc ce sunt, in fara de mama lui Aidan. Ma lupt cu frici interioare in ceea ce priveste decizia mea de a porni pe cont propriu in PR, ma lupt cu senzatia ca viata merge mai departe si eu stau pe loc. Ca imi pierd timpul amanand lucrurile importante. Englezii au un cuvant bun pentru asta: procrastinating. 

Sincer, nu vad a fi mama full time ca pe o corvoada si 98% din timp sunt fericita sa fiu eu vioara intai cand vine vorba de grija pentru Aidan. Dar ma frustreaza faptul ca nu pot jongla mai bine cu toate "rolurile" astea  pe care imi doresc sa le am. Oare femeia "Cosmopolitan" chiar exista? Eu incerc din rasputeri sa le imbin pe toate, dar pana acum nu-mi iese. Poate am nevoie de niste lectii de time management.  

Apoi ma simt vinovata fata de Aidan ca gandesc astfel. E clar ca prioritatile in viata se schimba in momentul in care ai un copil. In nici un caz nu mi se pare ca pierd ceva, nu simt regrete pentru viata mea dinainte. Doar ca mi-as dori sa lungesc zilele. Sa pot dormi doar 4 ore pe noapte si sa-mi fie suficiente. Iar restul sa le umplu cu activitati si lucruri pe care nu le pot face in timpul zilei, cu copilul dupa mine.

Citesc "Eat, Pray, Love" acum si mi-a ramas in minte o faza: a avea un copil e ca si cum ti-ai face un tatuaj pe fata. Si totusi, nu as schimba cu nimic viata mea de acum. Aidan este fericirea mea, fericirea noastra. Iar cand simt ca ma paste un pic de amaraciune, imi aduc aminte de o alta vorba englezeasca: count your blessings. Ei, parca deja lucrurile par altfel pentru ca imi dau seama de cata iubire, fericire si frumusete am in viata mea. 

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Week-end

Aidan se joaca pe covor langa mine cu niste jucarii noi primite de la o fetita care a renuntat la baby toys pentru ca ea acum e "grown up". Exact asta imi spunea Lara dimineata, in timp ce mama ei scotea jucariile din pod. Grown up inseamna ca are 3 ani si jumatate si a trecut de la stadiul de cuburi si carti cu melodii, la printese si puzzle-uri.

E o fericire sa-l vad mesterind langa mine, in timp ce bodoganeste in barba. Din cand in cand imi mai aduce cate o jucarie si imi sopteste "cuvinte" numai de el stiute. Nu stiu, zau, ce as putea sa fac cu un trunchi de copac decat sa-l dezasamblez in trei parti si sa i-l dau inapoi. Pare multumit de isprava mea si pleaca soptind. Are obiceiul asta de a "vorbi" in soapta in timp ce arata cu mana in diferite directii. Mai nou a descoperit ca bunicul poate fi si cal si cand prinde ocazia i se urca in spate si incepe sa impinga cu picioarele de parca ar avea pinteni.  

Au picat la tanc jucariile astea. Pe ale lui le stie deja pe de rost si nu le prea mai baga in seama. Acum are tot feluri de cuburi, trenulete, forme de lemn si carti de touch & feel noi. Ma gandeam sa-i improspatez si biblioteca ....de fapt sa vorbesc eu cu Mosul si sa-l rog sa-i aduca vreo doua-trei carticele cu Fifi & the Flowertots, ca-i plac lui mult. 

Pana una, alta, abia astept sa-i rearanjez camera. Avem un nou corp alb cu rafturi si sertare rosii, primit tot de la Lara. Si deja imi fac tot felul de planuri in cap, cum sa-l asez si cu ce sa-l umplu. In primul rand jucariile de plus. Categoric, si-au castigat loc de cinste pe noile rafturi. Recunosc, ma bucur si la gandul de a nu le mai vedea aruncate in playpan, claie peste gramada. 

Cat sta bunicul la noi, i-am lasat camera lui Aidan cu imprumut, dar dupa ce pleaca, o vom transforma in locul de joaca. Am primit de la bunica o multime de goblenuri cu Tom si Geri, Micky Mouse and Pluto, Chip & Dale si Minnie Mouse pe care le-am agatat pe pereti langa soarele si pestisorii de ceramica si icoana cu Sf. Arhangheli Mihail & Gabriel pe care a primit-o Aidan la botez.






miercuri, 8 decembrie 2010

Joaca - Pana de idei

Acum vreo doua saptamani, eram sigura ca am gasit leacul momentelor de plictiseala ale lui Aidan: mersul la playgroups. Am rasuflat usurata cand am vazut cata bucurie pe capul lui cand ajungeam dimineata la copii. Ceea ce nu am luat in calcul a fost yet again, o alta raceala. Iarasi am ajuns la antibiotic pentru tusea productiva si riscul de a se extinde la plamani. Observ ca face niste bronsite urate. La el o usoara raceala se transforma intr-o behait in stil magaresc, muci pana in barba si ochi aposi, iar toate astea il tin cam 2 saptamani.

Ba mai mult, a mai facut si o nenorocita de infectie in ureche si il chinui de trei ori pe zi cu picaturi, care-l fac sa planga ca o balena esuata. Nu ca as sti cum se tanguieste o balena, dar ma gandesc mereu ca trebuie sa fie ceva asemanator cu ceea ce face Aidan in momente de criza maxima.

Bun, asta a fost o paranteza cam mare, ca de fapt eu voiam sa spun cu totul altceva. Momentele alea de plictiseala nu mai pot fi pacalite cu dusul la playgroup, pentru ca ultimul lucru pe care-l vreau e sa o tin toata iarna intr-un antibiotic. Afara e cumplit de frig si mai mult de juma de o ora nu mai are rabdare in carut.

Si atunci, incerc zi de zi sa-mi storc creierii si sa vin cu idei noi despre cum as putea eu sa-l distrez pe Aidan in casa. Ne place sa citim si luam la rand fiecare carte, unde explicam despre toate animalele, fetitele si baieteii posibili si imposibili. Mai tragem dupa noi un avion, un laptop, un lego...dar cat? Il vad uneori cum se uita cu ochii tristi si goi la maldarul de jucarii, dupa care vine si ma trage de pantaloni sa-l iau in brate. Cand n-are ce face, se cere in brate. 

Recunosc, nu sunt o persoana foarte creativa cand vine vorba de jocuri de copii. Incerc mult sa ma inspir din ce aud pe la alte mame sau ce mai citesc pe internet. Am vrut sa ma apuc sa-i confectione trenulete si masini din cutii de pantofi, dar mi-am dat seama ca-mi lipsesc din casa creioanele si hartia colorata. 

Asa ca pana  sa ajung la o librarie, m-am inarmat cu reteta de "plastelina de casa" pe care mi-au dat-o la playgroup ultima oara cand am fost si m-am dus la supermarket. Aveam asa o apasare pe suflet de dimineata, vazandu-l invartind anemic un ciocan de lemn si uitandu-se in jur la ce ar mai putea sa darame din biblioteca sau sa traga de pe masa. 

Imi-am aduc aminte ca pe vremea cand aveam eu vreo 4 ani, cel mai mult imi placea sa fur faina, apa, ulei si zahar din camara cu provizii a bunicii, sa ma refugiez cu oale si ulcele sub nucul cel batran din gradina si sa ma joc de-a bucataria. Bunica-mea vedea cum i se imputineaza bucatele pe zi ce trece, si ma mai lua la rost, dar eu eram incantata cu ce framantam acolo. Daca se intampla sa mai am si "musafiri" pe alti nepoti veniti in vacanta la bunici, eram cea mai fericita.

Plastilina de casa e garantat  distractiva, pentru ca am incercat-o noi la playgroup. Iar pentru forme, voi folosi cele cumparate de mine de la Ikea pentru turta dulce:

Reteta de plastilina de casa (playdough):

Ingrediente:
2 cani de faina alba
1 cana sare
2 cani apa
2 linguri ulei
4 lingurite de sos tartar (noi l-am cumparat pe cel mai ieftin din supermarket)
colorant de mancare (le-am gasit la raionul de produse pentru facut dulciuri in casa, langa esentele de vanilie, rom, etc).

Mod de preparare:
Se amesteca toate ingredientele. Se "gatesc" in microunde timp de 5 minute.
Lasati sa se raceasca si La Joaca!

Dar pana am iesit din casa, ne-am jucat un pic asa: http://www.activitaticopii.ro/activitati_balansoar.

Nu prea stie el unde sa loveasca in asa fel incat sa sara broscuta pe care i-am asezat-o in "balansoar", dar ma indemna pe mine sa dau eu. Si cand a vazut ca nu-i iese, mi-a aduc cartea cu Fifi & the flowertots sa-i citesc. Asta a fost asa, praf in ochi, sa nu cumva sa se faca de ras ca nu stie jocul de-a balansoarul. In 10 secunde a aruncat si cartea cat colo si a plecat in cautarea acelui ceva distractiv.

In concluzie, sunt recunoscatoare ca am surse de inspiratie cand imaginatia nu ma ajuta sa inventez jocuri distractive pentru prichindica. 

luni, 22 noiembrie 2010

And we are back

Desi imi mai iau notite ici si colo despre evolutia lui Aidan, nu-mi mai gasesc timp sa scriu ca lumea, asa cum imi doresc s-o fac, daca nu zilnic, macar de 2-3 ori pe saptamana.

Cautand altceva in computer, am dat peste niste poze facute cu telefonul meu.

Asa arata Aidan prin iulie-august 2010.







                             Asa era Aidan in prima zi de viata.

Incredibil ce schimbare, nu? Si totusi e acelasi bot de om. Acum e un piticot care misuna ca o furnica, descopera si experimenteaza lumea din jur - un perimetru ce se largeste pe zi ce trece si care, probabil ca la un moment dat, va insemna pentru mine, undeva mult prea departe de mine.
Am revazut cu drag si emotie pozele facute in primele lui ore si zile de viata si am incercat sa-mi inchipui ce va gandi peste cativa ani cand se va uita la ele. As vrea sa pot gasi si inventa cuvinte care sa-i explice miracolul existentei lui, al existentei fiecaruia dintre noi aici, pe lumea asta.

Probabil ca nu voi reusi. Dar va intelege desigur, atunci cand, la randul lui, va simti fiorii calzi si minunati ai iubirii parintesti care ma trec de fiecare data cand imi odihnesc ochii pe fetisoara lui zglobie, zambind-mi buclucas cu dintisori de iepuras.

In fiecare zi ma uimeste cat de bine intelege si cat de usor ma face sa inteleg ce vrea, desi scoate doar sunete gen "ta-ta" in timp ce-mi arata cu degetul tinta lui. Pana acum, cu mici incurcaturi, stie sa-mi arate piciorul lui, nasul (doar al altora si al jucariilor), dintii si urechile lui, plantele de apartament sau intinde mana inspre geam daca il intreb unde e afara. La intrebarea "cati ani ai?" ridica brusc degetul aratator mandru si drept si zice ceva gen "do".

Merge in mare viteza, mereu grabit sa insface ceva, se impiedica des pentru ca nu catadicseste sa se uite pe unde calca. Nu ocoleste nimic si are o metoda rapida si eficienta de a cobori cele 4-5 trepte din casa, prelingandu-se usor pe burta. Ii place sa scoata oalele si vasele din dulapurile din bucatarie si le vantura cu entuziasm pe toata podeaua camerei.

Jucaria lui preferata e un catel pufos maro pe care-l smotoceste si-l iubeste chiar si in somn. Cartea lui preferata e Fifi & the flowertots Hide & sick. Ii place sa descopere fetitele, legumele si florile din spatele cartoanelor colorate. Cand mai descopera cate o fetita striga fericit "itzzz", iar cand ajunge la "baietelul verde" scoate niste sunete mai guturale pe care nu le pot reproduce in scris.

Aidan creste si se smechereste, iar eu ma bucur si ma simt atat de norocoasa ca inca stau cu el acasa si-l am aproape. Mi-am promis ca vom merge macar de doua ori pe saptamana la playgroup, iar taica-sau e chiar pornit sa-l duca el la unul in fiecare vineri. Miercurea trecuta l-am dus la messy play si nu mai putea de fericire. Se plimba tantos printre copii si jucarii si tipa de fericire.

Am ales sa nu dau importanta faptului ca jucariile erau de-a dreptul murdare, ca toti copii tuseau si aveau muci sau ca usa de la curtea interioara era mereu deschisa in timp ce copii nostri se jucau pe jos, in conditiile in care afara nu erau mai mult de 5 grade C. Am facut-o pe portarul si am incercat sa-l feresc cat am putut. Au fost doua chestii care m-au cam debusolat:

1. Toaletele infecte, asemanatoare cu baile publice din Romania la care copii aveau acces direct si carora Aidan le-a dat tarcoale cu insistenta.

2. La o masa copiii mai marisori  de 2-5 ani se jucau cu niste apa, zahar pudra, biscuiti si confetti de ciocolata. Era un fel de "baking time".

Toate bune si frumoase pana aici. Playgroupul e messy play, unde copii experimenteaza cu tot felul de ingrediente si texturi. Dar nu mi-a placut ca la final, ca rasplata, unele mamici le-au dat voie sa-si manance biscuitii aia plini de zahar si de ciocolata. Stiu, sunt o fanatica cand vine vorba de zahar, dar ma gandesc la cat de nasol ma simt eu dupa un week-end de dezmat cu ciocolata si dulciuri made in Italy...deh....in deplasare nu se pune ca am trisat. :-P

duminică, 24 octombrie 2010

grumbles and grunts: is he sleeping through the night? (part two)

grumbles and grunts: is he sleeping through the night? (part two): "so here's where we left off yesterday: why is this the first question everyone asks? since when did we expect babies to sleep through the ni..."

luni, 6 septembrie 2010

in drum spre pizza












Sambata, 4 septembrie 2010 - Mergem la o pizza fara carut!

miercuri, 1 septembrie 2010

Ce sens are moartea?

Ieri a murit Diana, vara tatei. Avea 33 de ani si era insarcinata, dupa multe tratamente si o sarcina extrauterina. Nu a vazut semnalele luminoase, nu a auzit sunetele de la calea ferata si a spulberat-o trenul. Se intoarcea cu masina de la parinti, unde mersese sa ia un catel sa-l duca la veterinar in oras.


De ce Doamne? Care e lectia mortii ei? Asta i-a fost soarta? E pedeapsa? Ce e? Nu vreau sa imi inchipui ce e acasa acum. M-am intalnit cu ea in mai. Locuia langa farmacia unde lucreaza mama. A trecut cu masina, l-a vazut pe Aidan, m-a felicitat. Nu am fost apropiate, desi am mers la acelasi liceu. Era cu un an inaintea mea. Dar asta nu-mi micsoreaza socul si regretful.


Vesti din astea ma fac sa ma rog si mai mult pentru sanatatea si viata copilului meu. Ma fac sa apreciez ce am. Restul nu conteaza, sunt nimicuri si pot trai fara ele. Nu e, cred, nimic mai cumplit pe lumea asta decat sa-ti moara copilul.


Sunt norocoasa, binecuvantata si nu am cuvinte destule sa multumesc pentru ceea ce am. Pentru ca viata mea pana acum a fost ocolita de adevarate nenorociri. In ultima vreme, mai mult si mai mult mi se aduce aminte ce firava e existent noastra pe pamantul asta. Sau sunt eu mai sensibila la lucrurile din jur? Faptul ca am devenit mama ma face mai empatica?


Pe masura ce inaintez in varsta, ma gandesc tot mai mult la faptul ca toate lucrurile au un sfarsit. Inclusiv viata mea se va curma la un moment dat. Mi-e greu sa accept si as vrea sa nu ma mai gandesc. Dar nu pot. Ma intristez zilnic gandidu-ma la cat de fara sens poate fi uneori existent noastra.  Sau poate are un sens, dar nu-l percepem noi. O secunda, doua de neatentie si gata. Nu mai esti. Si lasi in urma durere, suferinta, lacrimi.


Dar nu putem decat sa mergem inainte. De dragul copiilor nostrii, de dragul parintilor nostrii, de dragul vietii pe pamantul asta. As vrea sa avem capacitatea de a intelege altfel moartea. De a trece altfel peste suferinta provocata de disparitia cuiva drag. Oare nu exista, undeva in adancul fiintei noastre, un mecanism care sa faca acceptarea mai usoara? Daca lumea de dincolo e mai buna si mai frumoasa, de ce trebuie sa suferim atat de mult pentru plecarea celor dragi dintre noi?


As vrea sa cred cu toata fiinta ca venim aici sa invatam, sa indreptam greseli, sa devenim mai buni. Si revenim in alte corpuri, aceleasi suflete, mame devenind copii, frati, surori, tati sau prieteni. Ca desi murim, nu disparem, ci plutim ca energie pana ne vine iarasi timpul sa revenim. Pana ne vine iarasi sansa sa intelegem si sa facem sens de intamplari si lucruri pe care le numim destin, incercari, coincidente. 

Iar intre timp sa ne bucuram de fiecare secunda alaturi de cei dragi si de toate lucrurile frumoase ce vin in viata noastra. Ca de exemplu, de aproape o saptamana, Piski mai are un dintisor. 



duminică, 29 august 2010

Din nou, Acasa


Ei, vorba vine. Ne-am intors din Sardinia de pe 18 august, dar abia acum apuc sa scriu. A fost frumos. Marea incredibil de albastra si de limpede si de curata. Despre italieni, nu prea stiu ce sa spun. Unii sunt ok, unii sunt nesuferiti. Si fac tot posibilul sa ti-o arate. Am vazut casute, vilisoare parca rupte din 1001 de nopti, niste iahturi opulente si magazine scumpe de te uitai la vitrina ca la o piesa de muzeu. Nu am zabovit prea mult in fata lor. De ce? Nu ar fi avut nici un rost. Am tot ce-mi trebuie in mare si chiar daca nu as avea....mi-as face doar sange rau. 


But again, a fost frumos. Aidan, o zvarluga. I-a placut marea la nebunie. Scancea pana il bagam in apa pentru ca era cam racoroasa, dar once there, nu ar mai fi iesit. Va suna a lauda, dar si pe plaja si in plimbarile noastre prin statiune, chiar si cei mai seriosi barbati zambeau cand il vedeau. Mai ales ca el e cu gura la urechi mai mereu. Ii faceau cu mana, veneau si-mi spunea ce frumos e sau ma intrebam daca e cumva fata. Oare seamana fiu-meu cu o fata? ca haine roz nu prea are. 

Nu a vrut sa manance absolut nimic. Si nu, nu era de la dinti. Cu o zi inainte de plecare ii iesise al doilea incisiv central superior. Dupa ce ne-am intors, am gasit rezolvarea la mofturile lui. nu-i place mancarea la lingurita. vrea doar ce poate apuca el cu mana. asa ca ii fac mini snitzele la cuptor, pastai si alte legume pe care le poate manca singur. In rest, baga capsuni, banane si mar cat curprinde.

Miercuri a cazut pe scari. Eu eram plecata la un workshop si taica-su il indemna sa vina spre el. Si-a facut un avant, de a aterizat in cap, 3 trepte mai jos, langa calorifer. Ieri, s-a ridicat la perete pe pat si a alunecat. Acum are doua vanatai mari in frunte. E hiperactiv si nu prea cred ca va fi mai usor sau mai bine cand va incepe sa mearga. 

Dar e sanatos si fericit si zglobiu, asa ca nu ma plang. La sfarsitul lui septembrie plecam in Romania sa-i luam din mot. Abia astept sa pot sa muncesc si eu un pic. Sa stiu ca o ora, doua, are cine sa aiba grija de el. Dar pana atunci, s-a trezit coconasul si avem program de joaca!

marți, 10 august 2010

Bilant iulie-august

Am intrat in luna a zecea, asa ca se cuvine un mic bilant pe iulie, nu?


1. The most important thing...pe 9 iulie a zis mama. Am mai povestit asta de macar zece ori, dar tot nu ma satur. Il tineam in brate ca si cum l-as fi alaptat si m-a mangaiat pe obraz si a zis de doua ori ma-ma, ma-ma. Mi-au dat lacrimile pe loc. A fost asa de scump. 

2. Tot pe 9 iulie a inceput sa mearga de-a busilea. S-a prins in sfarsit ca mersul pe coate, ca-n transee, nu e chiar asa eficient.

3. La sfarsitul lui iunie s-a ridicat hotarat la marginea patului, iar pana la sfarsitul lui iulie si-a insusit mersul pe langa canapele, mobile, pereti....dupa ce a picat cu capul de pamant macar de un milion de ori. Acum se ridica usor si se aseaza cu grija. Nu-si mai da drumul ca din pom, cum a facut primele dati...cand pur si simplu a ridicat mainile si a luat planton.

4. pe 29 iulie i-a intins lui taica-su o bucata de hartie si tot in aceeasi zi a impartit cu mine o pastaie la pranz.

5. 30 iulie- al patrulea dinte - incisiv lateral superior

6. Desi nu arata cu degetul obiecte, cand este intrebat, se uita dupa minge, maimuta, bila, pisica lui de plus preferata pe care o molfaie si o strange in brate. Daca il intreb unde e tata, se uita spre el si daca el il intreaba unde e mama, se uita spre mine. Vocabularul i se dezvolta...ma intreb uneori daca zice da intentionat la intrebari gen Vrei apa? sau daca doar se nimereste. Cautam impreuna mingea prin casa si ma mangaie pe par sau pe gene cand e ora de iubit.

7. 2 august - a spus apa

8. 8 august - a inceput sa faca cu mana in cel mai simpatic mod posibil. ridica palma cand aude pa, pa sau bye, bye. Arata ca un mic alien salutand pamantenii - Hello Earthlings!

9. de vreo trei zile observam ca se tine singur pe picioare, fara sa se sprijine de nimic. Pana isi da seama si se aseaza repede unde apuca.

10. A inceput de vreo saptamana sa danseze intr-un mod foarte funny, miscandu-si capul stanga-dreapta in fata masutei de activitati sau daca aude muzica la radio.

11. Ne neoroceste mocheta in toate camerele. Are o pasiune sa desire si sa scoata bucle intregi pe care incepe sa le linga, spre disperarea mea.

12. In aceeasi categorie, scamele, micile hartii de pe covor, plasticului, elasticul cu care e legat teancul de flyere...toate ajung in gura. L-am gasit intr-o zi cu o rotita de plastic rotunda, cu care s-ar fi inecat sigur, daca nu o vedeam la timp.

13. Nu sta o clipa in loc, se ridica, se aseaza, ca apoi sa se ridice iarasi in decurs de cateva secunde. face slalom printre scaunele de la masa, unghiurile cele mai stramte dintre mobile, canapele. Uraste portita pe care am cumparat-o si e jale mare daca nu sunt prezenta sa-l culc seara.

Am experimentat asta aseara, cam am fost plecata doua oare la ziua unei prietene. Am ajuns pe la 10 acasa si i-am gasit pe amandoi disperati. Unul plangand isteric, celalalt adus la disperare pentru ca nu mai stia cum sa-l linisteasca. Deci mi-am luat liber de la plecari pe inserat cel putin pentru urmatorul an...cred eu.

De mancat, mananca ceva mai bine. Uneori ii adaug un strop de sare. Am inceput acum vreo cateva zile. Dar nu masuram niciodata in grame. Suntem inca la nivelul 4-10 lingurite. Depinde de mancare si de dispozitie.

In concluzie, e minunat sa-i privesti, nu-i asa? Sa vezi ca inteleg din ce in ce mai mult si ca iti arata cat de mult te iubesc. :-)

Maine plecam in Sardinia. O saptamana la mare, soare, departe de computere si grijile cotidiene. Abia astept sa dorm un pic mai mult. M-a cam terminat cu trezirile lui nocturne - 5-6 ori pe noapte. Or iesi ei, dintii aia, o data si o data.

Va pupam cu drag!


vineri, 23 iulie 2010

Daca eu nu as fi

Nu am mai scris un timp din lipsa de timp si din tristete. Probabil ca majoritatea mamicilor, am fost si eu afectata de sinuciderea Madalinei Manole. Am trecut prin soc, tristete si in cele din urma, ciuda. Ciuda ca nu a putut trece peste incercarile emotionale, psihice, fizice, pentru a putea ramane alaturi de puiul ei. E dureros gandul ca un bebe de un an a ramas fara mama. O prietena buna imi spunea ca e gresit sa judeci sinucigasii. In capul fiecarui om se intampla lucruri ciudate si nimeni din afara nu poate sa inteleaga sau sa creada ca a inteles de ce sau de ce nu. 


Nu o judec, dar am incercat sa ma gandesc la ce as simti daca eu nu as mai fi in viata lui Aidan, la faptul ca nu l-as mai vedea si nu l-as mai strange in brate. La faptul ca ar creste fara ca eu sa-l pot incuraja cand cade si sa-l laud cand reuseste chiar si doar sa-si duca singur lingurita la gurita. Am incercat sa-mi inchipui cum ar fi sa nu-i mai simt manutele strangandu-mi gatul, muscatura usoara de obraz in chip de sarut si ochii lui hazlii care imi spun ca ma iubesc neconditionat. Am incercat sa ma sustrag din clipele vietii lui de acum incolo. Si nu am putut. Mi s-a incretit pielea pe mine si mi-au dat lacrimile. 

Trebuie ca fiinta asta a suferit enorm daca a putut ea sa-si ia viata si sa-si lase copilul pe care si l-a dorit ani de zile, singur, fara macar o amintire cat de mica despre ea. La un an, copii au toata nevoia de mama, de iubire, de mangaiere. Iar ea, crezand ca face tuturor un serviciu, l-a lasat fara caldura ei. M-am intrebat obsesiv, daca, in ultimele ei minute de viata, s-a aplecat deasupra patutului copilului ei si a crezut pana la final ca face un lucru bun, necesar. 

Seara imi privesc baiatul dormind si-i multumesc lui D-zeu ca sunt aici sa ma bucur de el. Si-l rog mereu sa mi-l tina sanatos si pe mine aproape de el cat mai mult cu putinta. 

marți, 6 iulie 2010

Plansul inainte de toate

Sunt rupta...din ce in ce mai rupta...stiu ...ma plang si nu ar trebui. Copilul doarme din ce in ce mai prost, din cauza dintilor, dar e sanatos si voios si asta e cel mai important. La sfarsitul lui iunie s-a ridicat singur in picioare tinandu-se de masa din sufragerie si de atunci numai sportul asta il practica. Nu stie sa se si aseze, asa ca invariabil, la cateva minute se aude o duduitura si bocete sfasietoare.

Daca il pun in fund sa se joace, plange. Daca se ridica in picioare si se apuca fericit sa dea din aripi si...evident, cade...plange. Daca il schimb de haine, plange. Daca ii iau cana din mana pe care o face stropitoare prin casa, plange. Pentru orice, el plange. Si incepe cu asa o jale de zici ca e in durerile cele mai crunte. Iar daca ii distrag atentia cu o jucarie sau il iau in brate, ii trece ca prin farmec.


Eu ma distrez privindu-l si urmarindu-i micile drame zilnice. Cand il iau uneori in brate se uita asa la mine, parca atunci m-a descoperit. apoi incepe sa rada cu gura larg deschisa si in semn de iubire, ma trage de par. 

Ii place sa manance paine singur. In rest, nu se atinge de nimic. Daca simte din greseala o bucata de banana, mar, mango, fasole pe maini, se stramba ca si cum ar fi plin de ceva oribil si mirositor. Simandicos din fire...ca taica-su ...zik eu cu voce tare...In mintea mea, am o vaga banuiala ca eu am fost asa. 

Toti imi spun ca seamna din ce in ce mai bine cu mine. La partea cu somnul sigur e al meu. Si langa mine statea mama sa ma pazeasca si eu nu voiam sa adorm. SI eu am plans noptile si m-am trezit de zeci de ori numai ca sa suzetez sau pentru ca ma dureau prea tare dintii.

Cred ca daca stau sa analizez asemanarile dintre mine si Piski, ajung la concluzia ca nici daca mi-l doream, nu iesea mai la fel. Singura diferenta este faptul ca el trage tot, nu sta 2 secunde intr-un loc si mananca bine. Pe cand eu am fost cuminte si sclifosita.

Ieri am fost in parc la scranciobe. L-am pus pe Piski pentru prima data intr-un leagan si i-a placut la nebunie. 

miercuri, 23 iunie 2010

Al doilea dinte

Azi am observat ca a aparut si al doilea dintisor. Saracul de el, nu a mai fost asa aplaudat si intampinat cu surle si trambite ca fratele lui mai mare. A aparut candva intre ieri si azi, timid....abia s-a ivit un colt. Cred ca vom ramane asa mult si bine pentru ca alte umflaturi eu nu mai vad la gingii. 

Aici e foarte cald..in sfarsit...cred ca avem si noi noroc de 3 zile calduroase dupa 2 saptamani de ploaie. Asa ca azi l-am scos pe Piski in parc in pantaloni scurti si in picioarele goale. I-a placut la nebunie. 

El e vesel, rade la orice si la oricine....daca as putea toata ziua sa stau sa ma uit la el si sa-i vorbesc, el ar fi numai cu gura pana la urechi. 

Azi mi-a fost acceptat primul articol pe un website cu joburi pentru scriitori. Am facut primii mei $15 ca freelancer. :-D. Ce ma bucur este ca mi l-au acceptat din prima. Nu a trebuit sa mai fac niciun fel de modificare. Asa ca sunt un pic mandra de mine. 

Intamplarea a facut ca am scris un articolas despre dezvoltarea psihologica a bebelusului de 8 luni. Parca ma astepta pe mine articolul asta. Am aprofundat mai mult cum e cu teama asta de separare, cu timiditatea in fata strainilor cu faptul ca acum incep sa inteleaga cuvantul "nu" si ca fericirea lor cea mai mare este exploratul. 

Si o alta tema de gandire- baby sign language. Inca nu stiu ce sa cred, asa ca ramane sa cercetez mai mult. Deocamdata mi-am comandat o carte pe amazon. Sa vedem ce se alege de proiectul asta. So many things to do, so little time. Si intre timp, Piski creste, creste...zilele parca sunt ore si imi spun mereu ca trebuie sa ma bucur de fiecare moment pentru ca timpul asta zboara, zboara si nu vrea deloc sa mai ia si el o pauza. 



marți, 15 iunie 2010

D-ale lui Aidan

Am sperat si am tot sperat ca Aidan va renunta la obiceiul de a se trezi noaptea plangand si va intra si el in randul lumii...adica a celor care dorm de la 7-8 seara pana la 7 dimineata. Da' de unde. Aidan se incapataneaza sa se trezeasca si de 5 ori pe noapte...nu de foame, ci ca sa fie sigur ca sursa de lapte mai e acolo. Unde nu mai spun ca patutul lui, desi lipit de al nostru ... inca... e un fel de monstru care frige, arde si bate. Cum il pun acolo, incepe sa planga de parca l-am oparit. Si daca nu o facem imediat, in maxim o ora se trezeste, se vede in pat si da-i plansete, vaicareli si certuri. El adoarme pe la 8, dar pana la 11-12 noaptea, fac macar vreo 2- 3 ture de consolat copil, adormit copil, mutat copil din patul mare in patul lui. Noaptea il tin de mana printre gratii, il rog sa doarma si sa taca...pana nu-l iau cu mine in pat...degeaba. DE-GEA-BA. inutil sa spun ca sunt zombie si ca nu prea mai stiu ce sa fac sa-l conving sa doarma in pat la el. Am tot pus-o pe seama dintilor...trezirile astea nocturne din ora in ora...dar chiar asa?

Intr-o alta ordine de idei, Piski se taraste ca in transee cu o repeziciune demna de invidiat. Se apuca cu mainile de covor, de orice poate si vasleste pana ajunge unde si-a propus...de obicei in colturile cu multe cabluri, hartii, orice pe care nu ar avea voie sa pun gura. Parca e un calut la galop.

Azi, in timp ce era in supravegherea atenta a lui tati, a mancat hartie...a ajuns la ea luandu-l pe taica-su printr-o invaluire desavarsita, de se intreba Sergiu daca hartie o fi mancat sau altceva. In rest, bolboroseste de toate, mai putin mama si tata...vorbeste cu jucariile. a primit cadou si un telefon mobil vechi de-ale lui Sergiu, ca nu mai era chip sa vorbesti la telefon fara ca el sa nu tipe si sa dea din maini ca vrea si el. Acum e fericit ca are ce linge. L-am surprins de doua ori ducandu-l la ureche...maimuta ne-a vazut pe noi si face si el. :)

I-am vandut carutul si il asteptam acum pe cel nou. Un Britax b-mobile 4 de care sunt foarte incantata. E mult mai usor decat quinny al nostru si sper sa fie atat de bun incat sa-l putem folosi si la urmatorul...peste ani si ani.

Ieri mi-am dat demisia. De fapt le-am scris un email in care le spuneam ca nu pot sa ma intorc 5 zile pe saptamana si calatorit in strainatate cand e nevoie. Dar le-am spus ca vreau sa lucrez ca freelancer si sefa e dispusa sa-mi dea de munca de acasa. Stiu ca agentia e disperata sa angajeze oameni.

Ma intrebam daca am luat decizia corecta...ma simt bine si linistita. Nu as fi putut sub nicio forma sa-l las pe Aidan 10 ore pe zi la nursery. Nu stiu cum ar fi reactionat el, dar cred ca eu as fi intrat in depresie dupa cateva zile. 

Acum caut proiecte freelance si ceva promisiuni se arata. Sa speram ca vom fi ok. 

Intre timp ma uit la copilul nostru cum creste si ma minunez cat s-a schimbat de acum cateva luni. Inutil sa mai spun ca ramanem uneori pierduti amandoi privindu-l. Nu ne mai saturam sa-i vedem fata aia zglobie si mutritele lui cand descopera cate ceva. Ii place tare sa mearga tinut de maini, mai ales daca se intampla sa existe si o oglinda in fata lui. Ii plac oalele si scamele de pe covor. Ii place sa priveasca cum se misca frunzele cand bate vantul iar cand vede un copilas sau un bebelus chiar si pe computer, incepe sa strige de bucurie si sa dea frau liber balutelor. 


duminică, 6 iunie 2010

Un dintzoc

In sfarsit, ai si un dinte. Macar vreo doua, trei zile ai sa mananci si tu mai bine. Si apoi o luam de la capat. Maraiala, plansete, ros tot ce-ti pica in mana. Apropo, iti place sa mananci hartie. Da...chiar o mananci. La inceput am crezut ca doar iti place sa o mozolesti...dar nu....o mesteci si o inghiti. Ai si tu doua pasiuni pe lumea asta, linsul etichetelor si hartia. Imi imaginez cu cata viteza vei devora celuloza de acum ca ai si un dinte sa te ajute. :)

De fiecare data cand dai cu ochii de o jucarie din material, ochiul tau de "vultur" o cauta de etichete. Sau panglici. Iar apoi te apropii cu trup nesigur si maini hotarate, o apuci intre degetele si da-i supt. Te lasi pagubas numai cand e atat de uda eticheta de o poti stoarce. Si dupa aia pornesti in cautarea uneia uscate, proaspete, care sa se bucure de acelasi tratament. 

E clar ca trebuie sa te duc la mai multe play groupuri, sa-ti dau si tie o ocupatie mai "ïntelectuala".


marți, 1 iunie 2010

1 iunie

De ziua copilului, am stat in casa. La Londra a venit vara! 14 grade si ploaie mocaneasca. o placere. iti vine sa te tot duci unde vezi cu ochii. Macar e verde totul in jur. Atata multumire sa avem si noi pe luna asta. 


Aidan, cu maraieli in program. Iar a refuzat aproape toate mesele. Cred ca maine, poimaine, ii da un dinte ca parca am simtit un coltisor. I-am dat, in schimb vreo 3 fire de fasole verde. pe care le-a insfacat lacom si ...bineinteles, le-a dus la gura. Macar atat sa simta si papila lui pe ziua de azi. 

Taraiala lui e din ce in ce mai rapida si nu mai stiu cum sa ma impart intre dragalit copil si cautat de munca. Inca nu am anuntat ca nu ma mai intorc la vechiul serviciu, dar, realist vorbind, nu am cum sa muncesc 10 ore pe zi, sa calatoresc in strainatate si sa fiu si langa Aidan. Iar, in al doilea rand, lumea pleaca pe capete...deci ceva e putred in Danemarca. Nu m-oi intoarce eu la taieri de capete. Asa ca sunt in cautari, tatonari, aplicatii. 

Un lucru bun pe saptamana asta...m-am reapucat de alergat. Am crezut ca-mi dau duhul pe deal in parc...dar am supravietuit si maine o iau de la capat. Which reminds me, trebuie sa-mi schimb muzica pe mp3 player. 

Revenind la Aidan...dragul mamii, noi te iubim, indiferent ca e 1 iunie, 2 sau 10. In 2 zile faci 8 luni...oare ne faci cadou un dintisor?

Si o alta chestie la care nici nu ma mai gandesc: analizele la tiroida arata ca sufar de tiroidita autoimuna Hashimoto, dar ...in acelasi timp...pe margine de Basedow. Adica am prezenti ambii anticorpi...ei bine, oare cine ma mai intelege si pe mine, ca eu oricum nu reusesc. 

Cred ca voi incerca si eu quinoa Danei si ceva ulei de argan, ca am auzit ca face minuni la tenul uscat :-D

luni, 31 mai 2010

EMMA

Pe 29 mai ai inceput sa te tarasti timid...mai mult tragi dupa tine picioarele, de parca ai fi in transee. Esti comic rau cand te apuci de lucruri si te tragi pe covor, scotand icnete de efort. Tot pe 29 te-ai prins de barele de la patut si te-ai ridicat singur in picioare. Drept urmare, tata ti-a coborat salteaua cu inca o treapta. Esti baietel in toata regula.

Cat am stat in Romania, strabunica te-a invatat sa pasesti. Ai fost cam refractar si ea, rabdatoare. Umblai ca o balerina pe varfuri. Acum e fericirea ta sa te pun la mers prin casa.

Apropo de buna batrana...te iubeste asa de mult. Ea m-a crescut si pe mine, de cand aveam 11 luni. Se tot intreba daca te va mai vedea vreodata. Am plecat cu ochii in lacrimi si cu vorbele ei in ureche: „Nu mai traiesc eu pana in octombrie cand veniti acasa.” M-a pus sa-i scriu lista cu toate rudele, cu toti finii de cununie si botez de la care sa isi ia ramas bun la inmormantare. 

Oare de iti scriu toate astea? Poate pentru ca avea o voce asa de sfarsita si eu ma simt asa de vinovata ca nu am stat mai mult cu ea. Ea e surda, saracuta...si tare greu ne intelege cand ii vorbim. Dar parca as fi putut sta mai mult sa o ascult, sa o ingrijesc. As vrea sa o mai tina D-zeu, sa te vada mergand si vorbind, sa mai stau cu ea un pic, sa o mai vad.

Dureros sa realizezi ca time is up si ca ai mai vrea sa-i mai ai langa tine. Apropo de asta, am ascultat in seara asta un reportaj la Radio Ciocarlia despre fundatia EMMA a Biancai Brad si despre campania „mame de ingeri”. Am intrat apoi pe site-ul fundatiei EMMA si am citit povestea Biancai despre pierderea fetitei ei chiar la nastere. Te-am strans mai tare in brate, spre exapserarea ta. (Nu-ti place sa fii inghesuit, iar eu te sufoc in fiecare zi cu tzutzurari si pupaturi.) Esti cea mai de pret fiinta pe lumea asta. Si nu vreau macar sa-mi imaginez cum ar fi viata fara tine. Fara zambetul tau smecheresc, fara ochisorii tai albastri, fara strigatele tale si fara chiotele de bucurie.

Cand aud de mame care si-au pierdut copii la nastere sau mai tarziu, incerc sa-mi spun ca there is a lesson to be learnt from all the loss si ma gandesc la arbitrariul situatiei. La cat de fara sens si dureroasa si la ce gol imens lasa moartea unui copilas in viata unui parinte.

Si ma inchin in fata lor, pentru ca invata sa traiasca cu durerea, pentru ca merg mai departe si lupta sa fie normale pentru a avea grija de copilasii mai mari sau pentru a concepe un alt copil. Cata durere, cata disperare, cata lipsa de sens trebuie sa fie existenta bietilor oameni in lipsa puilor lor.

Nu multumesc suficient Domnului ca esti langa mine, sanatos si voios. Si nu ma rog indeajuns sa te tina asa, sa te vad crescand si implinindu-te ca om.

Acum incerci sa te cateri pe mine, tinanadu-ma de gulerul tricoului si-mi oferi zambetul tau minunat si mandru ca aproape ai reusit. Gata, e ora de somn. Imi bolborosesti aici si ma strangi de mana, doar, doar, inteleg aluzia.
Hai ...la somn, bebe Aidan.


luni, 19 aprilie 2010

ta-ta-ta-ta-da-da-da-da

Din senin, azi Aidan a inceput sa "vorbeasca". Ma uit la el cum insira la nesfarsit da-da-da-da-ta-ta-ta-ta-ca-ca-hey. Stiu ca e normal pentru un copil de 6 luni si 2 saptamani, dar sunt in acelasi timp uimita, de parca am vazut a opta minune a lumii. E atat de dulce cum turuie si cu cata seriozitate ne explica si ne povesteste. Incepe molcom si ridica tonul pe masura ce le zice, ca in final sa ajunga sa tipe efectiv, de parca ar fi frustrat ca lumea nu-l intelege.

Aseara am fost in vizita la niste prieteni in afara Londrei si ne-a trezit la 3 jumate in toiul noptii cu discutii interminabile. Probabil dezbatea pe tema campaniei electorale din UK, ca altfel nu-mi explic vehementa. Pe la 5 a trebuit sa ne imbracam si sa plecam acasa ca sa poata lumea dormi in liniste. Prietenii au o fetita de 2 ani, care s-a trezit si ea pe la 5 plangand. Era un adevarat cor de urlete. Am tras concluzia ca lui Piski nu-i place sa doarma in alte paturi decat al lui si al nostru.

Desi credeam ca nu il vom mai linisti in veci, cum ne-am urcat in masina a tacut malc si a adormit cat ai zice peste.  

joi, 8 aprilie 2010

In parc

Azi a fost incredibil de frumos afara. Si pentru ca am fost doar eu cu Piski acasa, am iesit in parc, sa ne incalzim si noi la soare. Am admirat multe narcise galbene, ne-am uitat la copilasii mai mari jucandu-se la scranciobe, am dormit putin cu Sophie in brate si i-am admirat pe sportivii care urcau in sprint dealul. Adica mai mult eu i-am admirat in gand, ca baiatul avea treburi mai interesante de facut. 


E incredibil cat poate sa-ti schimbe dispozitia un pic de soare si vreme buna. Florile din ciresul de peste drum sunt mai incantatoare, acum, cand cerul e de un albastru varatic si-mi aminteste de diminetile de mai de acasa. 


Si acolo pe banca, cu Aidan topaind fericit pe genunchii mei, ma gandeam de cat de putin avem nevoie pentru a fi fericiti. Aveam cu mine aproape toate cele trebuitoare pentru a-mi umple sufletul cu bucurie. Da, lipsea tatal lui Aidan ca sa fie tabloul idilic perfect, dar stiam ca urma sa vina dupa berea proverbiala pe care o bause cu prietenii si colegii, dupa un alt semestru universitar terminat. 

marți, 6 aprilie 2010

Jogging

Macar o data pe saptamana, alerg o tura de parc. Stiu, cu o floare nu se face primavara, dar cand ajung la urcus, o panta destul de inclinata si care ma lasa fara aer de fiecare data cand o urc "alergand" cu pas de melc, imi dau seama si de motivul pentru care nu ajung sa fug mai des. Parcul meu e mare, asezat jumate pe deal, jumate in vale. Are chiar si o padurice cu o alee asfaltata. La capatul ei se termina traseul greu si ma intorc inapoi fericita, alergand ceva mai "zglobiu" la vale. Cand ma trec toate naduselile si vad alti zelosi ca mine dand piept cu panta, ma intreb de ce nu mi-s si eu genul trestie, care sa fi pus vreo 8 kilograme in sarcina si sa fi pierdut vreo 12 dupa nastere.

De undeva din spate, Sergiu imi face semne "incurajatoare", de antrenor nervos din filme proaste ale anilor '80. Da, ceva gen Rocky. El crede ca e amuzant. Incerc sa nu ma gandesc la usturimea din piept, sa-i dau inainte cu tupeu si sa ignor gesturile lui de apucat, care-mi dau de inteles ca ar trebui sa alerg cu genunchii mai sus. In tot timpul asta, Sergiu impinge relaxat la carut, in timp ce fiu'-meu doarme de rupe locul.

Adica eu port copil, eu nasc si suport durerile aferente si tot eu trebuie sa ma flagelez intr-o incercare de a deveni iarasi "gazela" de dinainte. Gafaind si asudand imi aduc aminte de mitul lui Sisif si ma imbarbatez ca se poate si mai rau. Daca ii vine ideea sa-mi dea si un bolovan la impins?

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Sase Luni

Sambata am implinit sase luni. Inca nu-mi vine sa cred cand ma uit la el cat de repede au trecut lunile astea. Desi inceputul mi se apare aproape ca ziua de ieri, e totusi blurry. Primele zile si saptamani imi par un tavaluc in care am intrat nestiind nimic, in ciuda a multor lecturari pe tema "cum sa cresti un bebe - primele zile". Imi aduc aminte vag panica ce m-a luat in a doua zi, cand am ajuns acasa si Aidan tot nu stia sa manance. Sau starea blue din a treia zi, cand m-a poditit plansul la gandul ca eu habar nu am cum sa cresc un copil si ce ma fac eu daca pateste ceva. Se inecase saracutul si ramasese fara aer. Iar eu pe langa el, plangeam cu sughituri. Iar el si mai tare de sperietura.

Si acum are 6 luni, zambeste, tipa, vrea sa stea numai in picioare. De ziua lui am sarbatorit un pic. in primul rand ne-am diversificat si noi cu niste morcov fiert, pe care l-a papat. Nu as putea spune cu entuziasm, dar nici nu a refuzat sa deschida gurita la urmatoarea lingurita.

Apoi i-am facut un tort cu frisca si piersici, pe care l-am mancat cu invitatii. El doar s-a uitat la noi si a incercat sa sufle in lumanari. Eu, ca o gospodina innascuta, am cam stricat aspectul. In loc sa pun tortul in frigider pentru o ora dupa ce am scris frumos si cu mare chin pe tort Aidan 6 Luni, l-am lasat afara si s-a topit tog icingul. Asa ca scrisul a fost cam neinteligibil, dar tortul a fost bun.

marți, 30 martie 2010

de la Ana la Caiafa

Incerc si eu de aproape 6 luni sa aflu rezultatele la testul de sange pe care i l-au facut lui Aidan in prima saptamana de viata. Cam prin noiembrie am primit o hartie in posta cu numele analizelor si cerere de repetare. Fara explicatie, o simpla foaie printata de pe computer care avea scris la fiecare test, "further sample required". M-am dus la doctorul de familie, care s-a uitat ca vaca la poarta noua si mi-a spus ca nu stie ce sunt analizele alea. M-a trimis la health visitor, care s-a uitat crucis, a ridicat din umeri si m-a trimis inapoi la doctor. Desi e procedura standard, am constatat ca habar nu au in ce consta testul si ce analize se fac - tiroida, talasemie, etc.

Intr-un final, doctorul s-a spalat pe maini ca el nu stie ce si cum si sa ma duc la spital sa-mi faca analizele. La spital mi-au batut obrazul, ca asta, de fapt, e treaba health visitorului. Dar au luat totusi sange copilului. Si de atunci, nada. Incerc in zadar sa aflu ce e cu rezultatele. Doctorul imi spune sa sun spitalul. Spitalul imi spune sa cer health visitorului sa ceara rezultate. Health visitorul imi spune ca ce treaba are ea sa afle rezultatele, ca doar aia din spital ar fi trebuit sa mi le trimita prin posta. Si incheie cu cea mai mare nonsalanta..."Sunt convinsa ca el e ok. Altfel, te-ar fi cautat ei sa iti spuna ca ceva nu e in regula. Dar eu nu pot sa le gasesc la noi in sistem." Pai sa nu te dai cu capul de pereti si sa mori cu ei de gat?

Ma intreb a mia oara, cine le da astora dreptul sa profeseze? Realizez ca frustrarea, in cazul asta, ca in multe altele cand vine vorba de sistemul de sanatate britanic, e inutila. Nici macar nu am pe cine sa-mi vars nervii, ca oricum nimanui nu-i pasa.

duminică, 7 martie 2010

Farmers Market

Am tot stat noi si am "cujetat" in ultima vreme la obiceiurile noastre culinare. Filme ca Food Inc. ne-au oripilat si ne-au facut sa ne dam seama ca cheap food nu inseamna decat, poate, mai multa boala pe termen lung. Si atunci am hotarat sa ne cautam laptar care sa ne aduca acasa lapte proaspat, nefiert, nepasteurizat si organic. Si am mai dat un search pe google pentru farmers markets. surprise, surprise, avem una chiar langa noi.

Asa ca, dis-de-dimineata, ne-am dus cu totii, inclusiv Piski dormind in carut, sa vedem ce putem cumpara: am gasit si lapte si oua si carnita de vacuta si paine pe vatra si legume si zarzavaturi. unele sunt ceva mai scumpe decat produsele din supermarket, unele, surprinzator, ceva mai ieftine.

Din vacuta, a iesit o supa cu galuste delicioasa, ca la mama acasa. (a facut-o tata :-D). Iaurtul de lapte de bivolita e un deliciu, iar painea cu seminte a fost foarte tasty.

Nu am crezut ca as putea sa mananc ceva cu gust in tara asta. De obicei, orice mancam - de la lapte la rosii, toate au un puternic gust de carton. indiferent cat de fresh arata etichetele. Si totusi, daca te interesezi si cauti, gasesti.

Poate e o chestiune legata si de varsta...acum cativa ani nu mi-ar fi stat capul la cat de sanatos mananc. Acum insa, lucrurile stau altfel si macar pentru copilul meu, voi incerca sa-mi schimb modul de a privi hrana.

marți, 9 februarie 2010

Ganduri pentru Aidan

Nu am mai scris de multa vreme, desi tot imi pormit mereu ca iti voi scrie mai des. Azi sunt cam blue. Ma pastea de vreo 2 zile, dar in seara asta m-a luat o tristete imensa. Cred ca are de-a face cu faptul ca suntem in mutari. Aici lucrurile sunt aprope stranse, dormim pe o saltea gomflabila toti 3. E deranj si sunt lucruri aruncate si cutii peste tot. Dezordinea ma debusoleaza de obicei. Ma face sa ma simt unsafe, oarecum.

Am fost cu tine in seara asta la noul apartament sa vedem ce a facut taica-tu in ultimele 2 zile de munca. Saracutu’ a varuit camera ta, care e imensa, a schimbat mocheta pe jos si inca mai are. Sufrageria e plina de cutii si cutioare. Eu nu inteleg, mai frate, de unde am adunat atatea lucruri? Nu au nici o legatura cu tine, toate treburile astea, dar voiam doar sa ma descarc si eu cuiva, ca simt ca ma lasa puterile, o data cu spatele. Faptul ca si acolo e inca o gramada de mizerie si aici la fel, ma ia cred cu ... nu stiu, suparare, anxiozitate. Am senzatia ca nu se mai termina. Nu-i chiar usor sa te muti cu un copil de 4 luni, care are nevoie de ingrijire. Bine ca nu mergi inca. Atat imi mai trebuia.

Tu ai fost un scump astazi. Esti de fpat, in fiecare zi. Ai dormit de pe la 11 dimineata pana pe la 2 jumate. Ai mancat. Te-am pupat pe ochisori si ai adormit la loc pana pe la 3 jumate. Ti-am iertat ziua de ieri cand ai avut 3 reprize scurte de somn, de m-ai capiat. Nu ca esti demanding rau, dar trebuie sa mai stau si cu tine. Nu pot sa te las numai prin scaunele si leganus, ca te plictisesti. Si asa ma simt vinovata ca mai trag cu ochiul la computer si te las a te uiti pe pereti.

Azi ai fost un dragalas, ai ras cu mine, ai chiuit, mi-ai bolborosit vrute si nevrute. Ah, cum as vrea sa imortalizez fiecare moment al tau de peste zi. Zambetele astea care ma fac sa simt ca mi se rupe sufletul in mine de iubire si fericire. E dureros de dulce, ca sa-l citez pe Eminescu. E una dintre chestiile pe care inca o mai tin minte de la literature romana. Cred ca m-a marcat profund sintagma.

Sper sa-ti placa sa citesti. E un intreg univers intre copertile unei carti. Te face sa visezi, te face sa te intrebi, te face sa vrei sa stii mai mult. Nu spun ca mi-ar placea sa fii studios, dar mi-ar placea sa te intereseze chestiile astea. Sa-ti doresti sa mergi la scoala, ca sa afli cat mai multe, sa-ti doresti sa calatoresti si sa inveti cat mai multe lucruri despre cultura, istorie, literatura. Desigur, cand eram in scoala, nu apreciam cu adevarat. Acum as vrea sa mai fiu aoclo, doar, doar, as retine mai multe. E pacat ca ne dam seama mult mai tarziu cat de goale ne sunt tartacutele, sau poate pline cu fluturi si cat de bine si frumos e in timpul scolii. Cand toata grija pe care trebuie s-o ai e pentru lectia de a doua zi.

Cred ca te-am plictisit. Te cred. M-as plictisi si eu pe mine daca m-as auzi. Am vrut doar sa-ti multumesc pentru ziua asta minunata pe care am petrecut-o cu tine, in zambetele si rasetele tale. Cred ca nu multumesc indeajuns lui D-zeu ca te am si ca esti sanatos si asa dulce si zambicios.

Stiu, ma ia melancolia si acusi incep sa plang. Ti-am spus doar ca ma simt cam blue. Ciudat, blue e de fapt o culoare atat de frumoasa. Asa ca ochisorii tai. Ti-am spus oare azi ca te iubesc? Daca da, sper sa o fi facut destul. Uneori te mangai pe cap si ma intreb daca tu simti cat te iubesc. Daca mangailerile sau saruturile mele, se materlizeaza acolo la tine in capsor sau in inimioara aia care bate ca un ceas de jucarie, drept o iubire netarmurita. Cea mai mare posibila pe lumea asta.

Cred ca in loc sa fiu blue, mai bine as fi fericita ca te am. Si ca tatal tau e un om minunat, care la ora asta – e 9 fara un sfert seara – pune mochete si varuieste pereti. Ca sa ne mutam noi intr-o casa cu miros de proaspat.

Somn usor copilul meu. Cand te-am invelit in seara asta, cred ca visai ceva frumos, pentru ca radeai cu glas. Sau poate ti-o fi spus cineva vreo gluma buna. Am sa ma intreb mereu de unde ai venit, minune mica.

Te pupa cu drag,
Mama.
P.S. Se spune ca, inainte de a veni pe lume, bebelusii isi aleg parintii. Ti-am spus azi cand te uitai in ochii mei cu un zambet strengar pe buze si cu ochisorii tai frumosi adanciti in privirile mele, ca ma simt privilegiata si pe veci recunoscatoare ca tu m-ai ales sa-ti fiu mama.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

ganduri de sambata seara

E 11 fara 20 noaptea si fiul meu nu doarme. Deisgur, e numai vina mea. Era frant de oboseala pe la 6 si am crezut ca va atipi vreo juma' de ora pana la masa de seara. Surprise, surprise, s-a trezit la 9 fara ceva, a mancat o tura si am rasuflat usurata gandidu-ma ca s-a culcat la loc si se mai trezeste la noapte. da' de unde. A facut ochi in 15 minute si acum il roade de copite pe calutul Tuitus, care e de fapt o ea. L-am pus in leagan, de unde imi face cu ochiul, imi toarna o gramada de povesti si imi arunca zambete stirbe de ma intreb ce sa fac: sa-l mai las acolo sau sa-l iau in brate sa-l pup cu foc.

Am observat ca imi zambeste mai mult daca e la mai mare distanta de mine. cand il tin in brate, se uita stanga, dreapta, dar nu la mine si nici nu-mi zambeste.

Cred ca cea mai mare bucurie pe care o am, e dimineata cand ma vede treaza si incepe sa rada si sa chiuie. Nu a existat mod mai frumos si mai plin de fericire in care sa-mi fi inceput vreodata diminetile.

Mi-au placut mereu copii, stiam ca vreau sa am doi, trei...cam tarziu pentru trei, dar doi cu siguranta as vrea. Dar nu mi-am inchipuit vreodata ca voi simti atata dedicatie, iubire, rabdare si lipsa de interes pentru orice altceva ce nu tine de copilul meu. Stiu ca fiecare mama trebuie sa simta acelasi lucru si ma intreb oare daca nu asta keeps our world going. Iubirea asta enorma a mamelor pentru copii lor. Trebuie sa joace un mare rol, alaturi de dragostea iubitilor si netarmurita iubire pe care un copil o poate arata unui parinte inca inainte de a fi constient ca o face.

Ma plimbam zilele astea pe strada si ma uitam la oamenii care treceau zgribuliti, grabiti, ingandurati, zambind sau vorbind tare in telefon. Unii mai batrani, altii mai tineri. Unii ridati si mirosind a bautura, altii frumos imbracati si mergand tantosi. Unii tatuati si cercelati pana si in nas, altii umbland sleampat si cu pantalonii sub fund. Si ma gandeam ca toti au fost candva copii, inocenti, frumosi, unii mai coliciosi, altii mai mancaciosi. Dar viata isi pune amprenta pe fiecare. unii nu au un acoperis deasupra capului, altii sunt victimele alcoolului sau al abuzului de orice fel. Ma uitam pe figurile lor si incercam sa descifrez ce fel de parinti si copilarie au avut. Pentru ca, indiscutabil, parintii sunt cei care le-au format caracterul, cei care au grija sa le imprime copiilor principii de viata care vor ramane cu ei pentru totdeauna.

Ma incearca o tristete imensa - acum de cand sunt mama si inteleg ca de noi depinde un pui de om si viitorul lui pe pamantul asta - sa vad oameni ponositi, tristi, infometati. Oameni care, odata, au fost bebelusii cuiva, au oracait si au descoperit lumea la fel cum am facut-o si noi, la fel cum o vor face multe generatii de acum incolo.

Si atunci ma rog si sper ca vom sti sa ne crestem baiatul frumos, ca sfaturile si protectia noastra vor fi suficiente sa-i faca impasurile mai usor de depasit. Indiferent cat mi-as dori sa ramana un bebelus pe care sa-l alin cu bratele mele cand plange si sa-i sarut talpitele cand rade, nu sta in firea lucrurilor. As vrea insa sa pot face o fotografie sau un filmulet in fiecare clipa a zilei. sa le pot revedea la nesfarsit atunci cand el isi va fi gasit drumul lui in viata.

luni, 4 ianuarie 2010

3 ianuarie 2010 - 3 luni

ieri Piski a facut 3 luni. ma uit la el si ma intreb unde a zburat timpul? creste repede. pe 1 ianuarie a inceput sa gangureasca de-a binelelea. ieri si alaltaieri a ras cu chiote, ne-a povestit cate in luna si in stele. toata ziua e cu gura pana la urechi. face niste fete, de-ti vine sa il mananci, nu altceva. si cand sta langa mine pe canapea, asteapta rabdator cu ochii fixati pe mine sa ma uit la el si incepe sa zambeasca stirb, cu gura pana la urechi cand in sfarsit ma intorc spre el.

La Multi Ani, iubitul meu! Sa cresti mare, sanatos, cuminte si pupacios.