duminică, 25 decembrie 2011

Sarbatori Fericite!

Merry Christmas


Va dorim un Craciun de vis, plin de bucurii, zambete si multa, multa iubire! Sa va aduca Mosu' sub bradut tot ce e mai bun si mai frumos pe lume!

Cu drag,

Maria, Aidan & Sergiu

miercuri, 23 noiembrie 2011

Placinte dospite

Hei dragii mosului, cum zice vorba din poveste, acusi vine Craciunul. Ca de obicei in perioada asta, ma apuca un dor nebun de casa, de zapada, de miros de brad si lemn ars in soba. Ca pe vremea copilariei mele, intr-un satuc uitat de lume, langa Tg. Mures.


Citind postului Nelei de acum cateva zile despre turtele copilariei ei, m-a luat dorul de toate si mai tare. La bunica-mea turtele astea se numesc placinte dospite. Si de fiecare data cand buna mea facea paine, era musai sa-mi faca si un turn de placinte minunate, pe care le mancam cu miere sau magiun si o cana de lapte crud. 

Asa ca aseara m-am apucat sa fac si eu. O reteta putin modificata, in ton cu regimul nostru de viata mai healthy. In loc de faina alba, am folosit faina integrala. Am facut cateva in tigaia incinsa fara ulei, pentru Aidan, iar cateva cu un strop de ulei, pentru Sergiu.



Baietii mei au asteptat cu nerabdare sa le fac, mi-au facut si un pic de cheering si le-au savurat din plin, care cu miere, care cu dulceata. Au fost atat de gustoase ca as mai fi tot mancat.

In timp ce le framantam mi-am adus aminte de cuptorul bunicii. Un cuptor mare, din caramida si imbracat in lut pe care bunica il vopsea mereu in rosu. Cu o vatra lata, unde plamadea aluatul si il aseza pe frunze gingantice de varza, care serveau drept tavi. 

Era mare fericire pe capul meu cand venea ziua de copt. Marturisesc cu juma de gura, ca-mi place sa mananc aluat gol. Si ziua de copt era ocazia perfecta sa ma ghiftuiesc cu aluat simplu de paine sau mai aromat, de cozonac. Pana se coceau painicile, topaim plina de nerabdare in jurul cuptorului, adulmecand miresmele. Si o intrebam pe buna din 10 in 10 minute daca nu sunt gata. 

Iar cand scotea buna painile acelea mari si rumene din cuptor, primul lucru pe care-l faceam era sa le caut de dutz. Pentru ca nu erau asezate in tavi, painile se mai deformau in cuptor si le mai crestea la fiecare cate un puisor pe o parte. Pe ala il mancam cald si cu pofta si mi se parea cel mai bun desert din lume. 

Acuma stiu toata povestea, cat e de nesanatoasa painea alba si asa mai departe, dar asa era pe atunci. Mancam paine alba, omleta cu sunca si curechi, mere, pere, cirese si prune din livada. Beam lapte crud de la vaca si mancam legume din gradinuta bunicii, de care era tare mandra. Si alergam toata ziua pe dealurile din imprejurimi. Ce altceva si-ar mai putea dori un copil? Nu aveam asfalt in sat, focul se facea cu lemne si cand auzeam motorul unei masini, ieseam toti nepotii pe la porti sa vedem a cui parinti au venit sa-i vada. 

Mi-as dori ca si Aidan sa aiba astfel de amintiri si ocazia sa zburde liber pe campuri si sa manance hrana vie si adevarata. Din pacate prea putin posibil si probabil. Asta daca nu ne apucam noi de agricultura. :) Sunt fericita totusi ca pot sa fac placinte ca ale bunicii, de care sa-si aduca aminte cu placere cand va creste mare. 

luni, 24 octombrie 2011

Party, party, party

Stiam ca la petrecerea lui Aidan pentru 2 ani  vom avea multa lume. Cam vreo 30 de persoane, nepunand la socteala copiii. Am avut o groaza de emotii pentru ca ma hotarasem sa pregatesc multe bucate in casa, mai healthy, asa cum imi plac mie. Era foarte simplu sa ma duc pana la supermarket sa cumpar niste party food - slava cerului, au un intreg raion de tot felul de bazaconii la cutie - dar am zis ca daca tot e party, pai atunci sa fie ospat. Evident, pentru meat-eaters m-am dus si pana la shop si le-am luat chiftele si sausage rolls, dar chestiile raw si vegetariene le-am pregatit in casa, aproape pe toate. Am tinut in mod special ca dulciurile sa fie facut de mine. Iar optiunile healthy au fost toate preluate de pe blogul Inei Todoran.

Asa ca, in ordinea numerelor de pe tricou, am ales:


1. tortul de ciocolata facut dupa reteta data de Sabina pe vremea cand eram foarte active pe forum in asteptarea copilasilor. Multe prietene au vrut tort de cioco, asa ca m-am executat. Din cate am inteles, a iesit foarte bun. Eu nu am mai apucat sa mananc. Deci, o fi fost bun.








2. tortul de banane si nuca de cocos pe care l-am "furat" de la Ina si pe care-l planuisem initial pentru copii. Am fost cam amarata ca nu a iesit forma perfecta...dar a fost un real succes. Si mai savurat de adulti decat de copii. Asa ca am impartit reteta cu darnicie pe pagina de facebook





3. Tot de la Ina am facut aceste minunate si mirobolante cupcakes. Glazura a fost bestiala! 


4. O salata de succes a fost cea de castraveti cu maioneza.


5. de ziua lui, pe 3 octombrie, Aidan a sarbatorit la gradi cu tort de capsune tot a la Ina

Iar in rest, am pregatit o gramada de crackers cu philadelphia si somon, crochete, bete de morcov si castraveti pentru dipuri de humus, icre si pate de gasca cu portocale. ( astea au fost, evident, cumparate). Doua dintre invitate au fost foarte dragute si mi-au adus cate o prajitura foarte yummy din productia proprie.

Dupa cum spuneam, am fost un stres, pentru ca am avut multe de facut si consortul a fost conveniently working pe tot parcursul pregatirilor. Am avut noroc de prietena mea Andreea, care m-a ajutat cu taiatul si aranjatul bucatelor, cu ornatul minunatelor cupcakes si cu alte bits and bobs. Si a reusit intr-un timp record sa-l convinga pe Aidan sa doarma la pranz, in timp ce eu inca mai bucataream.

Party-ul a fost reusit. Din feedback-ul primit, toata lumea s-a simtit bine. A fost o mixtura de lume interesanta - South Africa, Italia, UK, Romania, Ungaria si Polonia. I-am vazut pe toti angajati in discutii in cate un grup, apoi moviong on to the next. Ca o gazda ce m-am aflat..am fost foarte ocupata, dar la final, mi-am dat seama ca nu am apucat sa schimb mai mult de 2-3 vorbe cu fiecare in parte. Nu stiu cand a trecut timpul si nici ce am facut mai exact in tot acel timp.

Aidan, in schimb, a fost in al 9-lea cer. Ma asteptam sa fie un pic mai stresat sau mai grumpy, dar nu....a alergat casa in lung si in lat impreuna cu pritenii. 








Cand mama era busy cu taiatul tortul, lui Aidan i s-a pus o mare felie in fata, din care s-a servit , of course!

cadoul de la bunici si de la nanu' Bogdan

impreuna cu Andrei

un cadou foarte cool si zgomotos

performing live!

si la chitara, desi nu se vede

cantam amandoi?

eu sunt cu efectul

Add caption

watch me bang!

tata ma asista

Cam asa am sarbatorit 2 ani. Anul trecut am fost in Romania, unde am sarbatorit in familie. Anul acesta am sarbatorit cu prietenii. Anul trecut ne gandeam ca ne-ar placea mult sa ne facem mai multi prieteni cu copii. Let's face it, e mult mai usor sa socializezi cand toti adultii alearga dupa odraslele din dotare. Uitandu-ma in urma, ma bucur sa costat ca ne-am largit cercul de prieteni cu oameni noi si easy-going, care au copii cu care Aidan se joaca cu placere in fiecare saptamana.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

O Raita pe la "Festival of Life"

Pe 24 septembrie am fost la un targ vegan,  Festival of Life, care are loc in Londra in fiecare an, in August si Septembrie. Am fost foarte incantata ca, in sfarsit, pot sa vad si eu live care e treaba cu trendurile in materie de veganism, produse organice, raw foods and so on. Asa ca mi-am luat copilul din dotare - complicele meu in tot ceea ce inseamna plecat hai-hui prin oras si trying out new things - si am purces veseli si plini de elan spre locul unde se desfasura evenimentul - tocmai in Holborn, in inima Londrei.

Bietul Aidan nu prea are de ales cand vine vorba de aventuri din astea la mare departare de casa. Cum taica-sau munceste in week-enduri, vremea era inca foarte faina in Londra...eu sunt freelance cu juma de norma, dar in week-end incerc sa nu muncesc, chiar nu aveam nici o scuza sa stam in casa. Asa ca si duminica a facut cu mine shopping therapy....i-am cumparat bunicii cadou de ziua ei. Nu stiu daca i-a placut sau nu experienta, dar am avut grija sa-l duc si la un "cuc". Asta e traducere libera pentru un cico natural...in caz ca v-ati gandit la mai stiu eu Doamne ce.


La Festival
Anyway, back to our vegan festival....ca iar ma apuc sa scriu un roman pana termin povestea. Am ajuns dupa mari alambicari si nebunii in centru. Pentru Aidan a fost foarte exciting toata calatoria. Am luat trenul, apoi am schimbat doua metrouri, apoi pe jos. Am mers mandra prin tunele cu baiatul meu de mana, ne-am minunat de cat de cool sunt reclamele pe peretii tubulari dintre statii si am dansat pe ritmuri tiganesti - pe care fiu-meu le-a clasat drept "djezz" - provenind de la un nene care castiga si el o juma de paine undeva la tranzitul dintre Jubilee line si Picadilly line in Green Park.

Dansand pe ritmuri Africane
Multa lume, dom'le, multa lume...deh, sambata, Londra oras turistic, soare, cald, etc. In fine, am ajuns in sfarsit in Holborn, dau sa-mi iau bilet, dar stop. "Nu primim decat cash". Say what? Are we in London, September 2011? Ok, intoarce-te iar in Holborn, gaseste un cash machine, scoate banii si  du-te iarasi inapoi. Am mare noroc de Aidan, care accepta din nou sa stea in carut, e foarte intelegator cand suntem plecati hai-hui prin oras cand e odihnit si tolerant.

Biletul la festival extremely overpriced - 15 lire pentru toata ziua, sau 10 (mi se facea refund 5 lire daca plecam inainte de 7 seara cand incepea petrecerea). De ce spun overpriced? Pentru ca de fapt, festivalul era o camera si un hol plina cu masute pe care producatorii  - de raw food, produse cosmetice naturale sau partial naturale, vanzatorii de carti yoghine, New Age sau de tot felul de servicii de spiritual enlightment - isi etalau produsele. Organizatorii au inghesuit stand langa stand, evident, ca sa faca cat mai multi bani din chirie, ca altfel nu-mi explic calcarea in picioare pe care am suportat-o.

suc de mere la presa manuala



workshop
Inclus in bilet era si acces la cateva workshopuri  gen "Laughter workshop", Nutritionism, Veganim, Becoming Enlightened, etc. In afara de salile cu pricina, unde puteai sa incerci niste juice-uri delicioase, raw chocolate, prajituri cu raw chocolate, nuca de cocos, crackers dezhidratati, sprouts si apa de cocos, precum si multe alte minunatii raw, mai exista si o zona, in parculetul de peste drum, numita The Green Room. Acolo mai gaseai cateva standuri cu mancare, un coffee shop, un cort dedicat copiilor unde puteau colora si se juca in liniste, precum si doua corturi improvizate in care se tineau mai sus amintitele workshopuri. 

Ce mi-a placut
Aici, clatite delicioase!
  • Yummy raw chocolate, raw chocolate and honey flapjack, mung bean sprouts, una bucata clatita din hrisca cu mere, scortisoare si miere pe care am impartit-o frateste cu Aidan. 
  • Am mai cumparat o cremuta minuscula de ochi de la Bare Skin Beauty si pentru ca dintr-una in alta, Juliette a aflat ca am si un blog, mi-a dat cadou un borcanel la fel de minuscul de cleansing serum bestial, portocaliu si fin, care iti face pielea fina si te racoreste. Nu va spun ce preturi au acele produse in marime naturala, dar se apropie de cele ale brandurilor gen Lancome. Diferenta insa e evidenta:  Bare Skin Beauty foloseste doar produse organice si nu parabeni si alte substante cu denumiri lungi si greu de pronuntat, care pe mine cu siguranta, ma descurajeaza sa le cumpar.
  • Vlastarele organice de rocket salad si mustar pe care urmeaza sa mi le replantez in "gradina" improvizata in balcon.
Ce nu mi-a placut
The Green Room
  • Biletul mult prea scump si proasta organizare. Parca eram intr-un talcioc fara noima, unde ne calcam efectiv in picioare. Uitandu-ma la pozele pe care le-a postat Ligia Pop de la targul vegan, mi se pare ca festivalul meu londonez e un bad joke. Nimic din curatenia si luminozitatea salilor din Romania. La Festival of Life parca intrai intr-un time warp, care, din punctul meu de vedere, nu le aduce nici o lauda organizatorilor. 
  • Cat am stat acolo m-am simtit ca la o adunare de yogi-wannabe's toti imbracati dupa moda anilor 60-70 si cea indiana, cu dreadlocks, desculti si unii afisand un look murdar, care poate era attractive in another lifetime. Un sentiment puternic de flower power si o usoara senzatie ca am nimerit la reuninea unui cult, unde totul mirosea puternic a betigase parfumate, iar barbatii  afisau un Jesus look, care a fost probabil cool acum 30 de ani. 
  • Faptul ca nu puteai cumpara produse cu cardul e iarasi un punct in minus. Nimeni nu umbla in ziua de azi, in Londra, cu mai mult de 20 de lire in buzunar. Iar produsele raw si vegane nu sunt tocmai dintre cele mai ieftine.
Concluzii
Desigur, traim intr-o lume libera sau macar aparent libera, in care fiecare face ce vrea si se imbraca dupa pofta inimii. Dar pentru ca, dupa aceeasi norma, am dreptul la cuvant, incerc sa-mi exprim o nedumerire fara a-i judeca. Sper sa-mi fi reusit. Cu siguranta, nu am fost singura care a avut mixed feelings despre festival. O amica aflata acolo mi-a marturisit ca are senzatia ca a nimerit in mijlocul unor ciudati. 

Din cate stiu eu miscarea vegana, vegetariana isi are originaile cu mult inaintea anilor '60-'70, iar argumentul etic impotriva consumarii produselor de origine animala dateaza de pe vremea lui Pitagora. Cred, prin urmare, ca cei implicati in organizarea acestui eveniment ar trebui sa-si actualizeze imaginea. Din aceeasi categorie, angajarea unui web designer mai inspirat ar putea imbunatati enorm, cred eu, prezenta lor online.
  • Apreciez enorm ce mi-au vazut ochii acolo, dar din pacate, felul in care au fost prezentate lucrurile, corturile murdare, locul stramt si invechit, modul haotic in care se luau banii la intrare m-au cam dezamagit. 
  • Si colac peste pupaza, la plecare am reusit sa ma bag si intr-o cearta cu o taietoare de bilete hrapareata. Nu mai voiau sa-mi inapoieze  cele 5 lire pe motiv ca nu am bratara verde, care se presupune ca am primit-o la intrare. In loc de bratara, mi s-a pus o stampila care, of course, s-a dus cand am testat minunata crema de fata. Si am fost pusa in situatia idioata de a a arata cu degetul catre cine mi-a vandut biletul...persoana care, initial, s-a tras in spate si dezmintind cu ochii bulbucati si gesturi disperate de "Not Me!" ca mi-ar fi dat bilet. A trebuit sa insisit, sa-i aduc aminte ca a vrut sa-l stampileze si pe Aidan ca sa recunoasca: da, greseala ei, nu a dat bratari la cei veniti la targ; da, am platit si da, aveam dreptul la cele 5 lire.  
M-am dus la festival cu mari sperante si idei despre ce o sa vad si ce o sa-mi auda urechile. E drept, e cam greu cu un copil mic sa stai si sa asculti pe indelete la tot ce au oamenii de spus. Imi pare rau ca nu am participat la niciun seminar, dar asta nu schimba cu nimic imaginea de targ de vechituri haotic si cu iz de adunatura ad-hoc.  

Imi inchipuisem ca va fi un eveniment rafinat, curat si luminos, asa cum i se potriveste unui festival care sarbatoreste viata, natura si hrana vie. Mai cautam, mai vedem. Pana la urma vom da si de unul pe placul inimii.

Week-end placut!

luni, 3 octombrie 2011

La multi ani, iubirea mea!


E 3 octombrie. Afara e vreme de plaja. Acum doi ani, la 4.30 dimineata te nasteai tu, minunea mea cu ochi albastri. Stiu, esti minunea noastra...dar acum iti scrie mama, deci am sa las miniunea mea. 


Desi nu canicula, era senin si frumos, Big-Ben-ul se scalda in lumina soarelui tomnatic, iar eu nu ma mai saturam sa te privesc, sa te miros, sa te gandesc ca esti al meu. Dupa o noapte de travaliu, Mos Ene era departe, iar eu simteam ca am atata energie incat as fi plecat pe strazi sa te arat tuturor si sa le spun ca esti al meu. De la primele gangureli si pana acum parca a trecut asa de mult timp si totusi, parca s-a intamplat ieri. Ma uit mereu la filmuletele cu tine si ma minunez ca erai ca o gazuta. 

Incercam sa mi te inchipui ca toddler, alergand, razand si strigandu-ma "mama". Nu am reusit si oricum nu mi-as fi putut inchipui niciodata cata fericire imi pot aduce zilnic zambetele tale. Si uite ca au zburat doi ani ca vantul si ca gandul, iar tu esti acum un pui de om blond, cu ochi albastri si zambet strengaresc. 

La inceput ma panicam si ma intristam ca trece timpul mult prea repede si ca nu am ragaz sa ma bucur destul de minunea de tine. Apoi au venit alte panici, ganduri pline de spaima despre cum as mai trai eu daca tu ai pati ceva. Sunt spaime pe care, cu siguranta, orice mama le traieste. Acum incerc mereu sa le alung si sa privesc cu incredere in viitor, sa ma bucur si sa multumesc ca esti langa mine si sa sper ca voi avea intelepciunea sa te cresc frumos, sa devii un om bun, drept si generos.  

Sper din suflet ca esti fericit alaturi de noi. Ca simti mereu iubirea noastra, chiar si atunci cand ne mai ciocnim  vointele si chiar si cand nu suntem langa tine. In ultimii doi ani am invatat atat de multe de la tine. De fapt, tu ai venit in viata mea sa ma inveti sa fiu mai buna, sa inteleg ce e adevarata iubire, cat de importanta e clipa si cat poate fi de simplu si frumos sa-ti exprimi bucuria, mirarea si dragostea.  

De la tine am reinvatat sa ma mir de-o petala luata de vant, de un nor in forma de pana de rata salbatica, de o buburuza neascultatoare, care nu vrea si pace sa se infrupte din frunza pe care i-o intinzi cu insistenta in timp ce o certi in bebeluseasca. 

E o binecuvantare sa imi arati in fiecare zi iubire neconditionata, pura si generoasa, asa ca inimioara ta. M-ai invat ce inseamna rabdarea si cat de important e tactul. M-ai invatat ca am nevoie de atat de putine lucruri ca sa fiu fericita. De cand sunt mama ta, ma simt speciala pentru ca tu ai atata incredere in mine. Pentru ca imbratisarea mea means the world to you. Si numai gandul ca un gest atat de simplu, te face pe tine fericit si increzator, ma umple de umilinta si duiosie.

La multi ani, iubirea mea! Sa cresti mare si bun si sa stii ca oricand si oriunde pe pamantul asta, mama te iubeste always and forever. 


duminică, 4 septembrie 2011

Am inceput gradinita

Da dragii mei, am facut-o si pe asta! Iubitul meu pitic blond si vorbaret a inceput pe 2 septembrie 2011 (data buna de pus in calendar) la childminder. Eu ii spun gradinita pentru ca e ca o gradinita mai mica. Sunt vreo 7-8 copilasi de care au grija doua fete dragute din Timisoara, altfel cunoscute ca childminders. Aidan e inscris la Lili, dar se bucura si de interactiunea cu Mihaela, din moment ce fetele isi desfasoara activitatea sub acelasi acoperis.

Pentru moment va merge lunea si martea de la 8am la 1pm. Va manca acolo breakfast si lunch, si-l voi lua acasa pentru ora de somn. 

Cum a fost? Mult mai usor decat m-as fi asteptat. Ne-am dus vineri pe la 9 dimineata. Copiii erau deja in camera de zi, printre jucarii. In primele 15 minute nu s-a dezlipit de gatul meu. Ma tinea strans, strans si-si ascundea fata in parul meu. Apoi incet, incet, s-a aventurat spre un cos de supermarket pe roti, plin cu legume de plastic pe care l-a plimbat incantat prin toata casa. Mi-a aratat apoi, ca stie sa se joace de-a bucataria si m-a pus sa-mi spal mainile la chiuveta de jucarie din colt pentru ca erau "muldal". 

Am stat de vorba cu Lili si l-am lasat sa se acomodeze. Apoi ne-am mutat in bucatarie sa semnam contractul. Pentru ca e cu hartogaraie, plata in avans si tot tacamul. Aidan deja uitase de mine total. Era calare pe jucarii. Dupa vreo ora i-am spus ca ma duc pana la magazin si ca revin sa-l iau. A stat el un pic si s-a gandit, dar nu a protestat. Cand i-am spus iarasi ca plec pana la shop, mi-a facut cu mana si mi-a spus pa. M-a condus pana la usa si mi-a trimis o bezea.

Si am iesit pe usa. M-am uitat un pic in stanga, in dreapta si am luat-o incet spre casa. Vineri a fost o zi superba. cald, soare, cer senin, 25 de grade. M-am decis sa ma opresc la cafeneau I <3 Coffee, nou deschisa pe High Road sa-mi iau un latte. Apoi am luat-o agale, pe jos spre casa...ca sa ma pot "psihanaliza" mai bine...sa-mi dau seama, ce D-zeu simt. 

Imi facusem o gramada de procese de constiinta si de griji in legatura cu the D-day. Ma asteptam sa ma simt ca si cum mi-as fi abandonat copilul. Sa fiu deprimata si foarte ingrijorata. Ori fetele astea sunt super minunate si mi-au dat multa siguranta, ori e momentul potrivit ca Aidan sa fie acolo, printre copiii. Dupa juma de ora de plimbare, in apropiere de casa mi-am dat seama ca, desi aveam o gramada de treaba, parca nu stiam ce sa ma fac cu mine insami. Nu-mi gaseam locul. Evident m-am afundat in treburi administrative si doua ore au zburat ca vantul si la gandul. 

Ne-am intors amandoi, eu cu Sergiu, sa-l luam la 1 si am ramas surprinsi sa-l vedem in actiune, prins total in jocuri si fara nici cea mai mica reactie la auzul vocilor noaster. Nic macar nu-si daduse seama ca ajunsesem. Cand m-a vazut intr-un final, mi-a zambit larg, dar a ramas pe loc, cu jucariile in mana. Apoi si-a amintit ca a refuzat pranzul si mi-a zis grabit "caun, tita". 

Lili mi-a spus ca a fost foarte vorbaret si simpatic, ca a repetat cam tot ce i se spunea; ca a alergat prin parc si si-a turnat tot nisipul in cap; ca-i striga pe toti copiii si ca a avut un singur moment de impas in care a intrebat de mine. Mi-a spus ceva ce oricum deja stiam: ca nu accepta babetica nici sa-l tai si ca nu a vrut sa manance pranzul. Drept urmare, nu i-au dat iaurt cu fructe, desi pe ala l-ar fi vrut. Desi nu sunt de acord cu ideea de pedeapsa si recompensa, nu are rost sa imi exprim parerea. Voi face tot ce-mi sta in putinta sa invete ca nu asa merg treburile, de fapt. Dar ma bucur ca nu a primit iaurt, din moment ce oricum e plin de zahar. 

Le-am spus ca as vrea sa nu-i dea carne, ci doar lactate si peste. Ei au ca si la gradinita un caiet cu evolutia lor, cu activitatile pe care le fac si cum se comporta in timpul zilei, inclusiv la ora mesei. Abia astept sa primeasca si Aidan unul si sa vedem ce activitati interesante au in program. 

In drum spre casa, l-am intrebat pe Aidan daca mai mergem la gradi si mi-a spus un da hotarat. Asa ca maine la ora 8 trecute fix, suntem acolo! Ma astept ca in vreo saptamana, doua sa aiba niste momente mai putin placute cu lasatul la gradi. Dar sper sa le trecem cu bine. Acum sunt multumita ca a fost o prima zi usoara si placuta. Ma uitat asa la el si nu-mi venea sa cred ca am ajuns si la pasul asta. Ma simteam ca in fimul altcuiva. Un film frumos si fericit, asa cum imi place mie sa vad. 

Vine tocmai la tanc, pentru ca eu voi incepe sa muncesc 15 ore pe saptamana ca freelancer pentru fosta mea companie. E diferit fata de celelalte proiecte, pentru ca e de lunga durata. Desi nu sunt angajata si probabil ca va trebui sa merg in birou o data la saptamana sau la doua saptamani, sunt totusi 15 ore de munca constante. So, I am happy si relieved ca lucrurile par sa se aseze. 

luni, 22 august 2011

Tita Buba...sau cum a trebuit sa reducem alaptatul la cerere

Sunt in soc, un ochi imi rade, unul imi plange si al treilea e melancolic, putin trist, putin panicat...putin din toate. Am facut saptamana asta o infectie la gingii care necesita tratament cu antibiotic. Si nu oridecare, ci metronidazole. Pe 17 august, dentistul m-a sfatuit sa ma opresc din alaptare vreo 3 zile...desi tratamentul e pe 5!!!! Yeah, right! As if Aidan really could understand this.

In ultimele doua luni am ajuns oarecum la o disperare din aia care vine si trece in valuri, valuri pentru ca al meu baiat cere la fiecare 5 minute "tita, tita" si cu variatiuni pe aceeasi tema, "batze, batze, tita, tita". De fiecare data cand i-am spus ca nu mai e, ca abia a papat si ca e gol sanul, s-a lasat cu flick-flackuri, caderi spectaculoase pe covor, urlete si lacrimi de crocodil....care, daca le lasam, se transformau in adevarate hohote de plans de dor si jale. Si de fiecare data cedam, imi inghiteam frustrarea cand vedeam ca orice i-as fi dat de mancare, cu foarte mici exceptii, impingea intr-o parte cu un "nu, nu" hotarat, ca sa revina tot la tita.


Am plecat de la dentist ca un caine haituit, incercand sa-mi storc creierii cum as putea eu sa-i reduc mesele de lapte. For the record, nu vreau inca sa renunt la alaptat de tot. Nu acum, cand incepe si gradi pe 26 august. Dar as vrea sa-l limitam la 2-3 mese pe zi, plus noaptea. Trageam totusi o speranta ca treaba nu e chiar asa serioasa si ca puteam risca un mic deranjament la burta. Cel putin asta era marele efect secundar al pastilelor, din spusesele dentistului. 

Am ajuns acasa si m-am pus pe searchuit pe web. Evident, nu mi-a placut ce am gasit: un risc teoretic crescut de cancer, din cauza faptului ca metronizadolul se absoarbe in lapte in cantitate mult mai mare. Ca sa fie safe, intre doza si alaptat, ar cam trebui sa treaca vreo 12 ore. Am hotarat sa aman pana a doua zi inceperea tratamentului, desi ma durea ingrozitor.  Si am mai hotarat sa incerc the tried and tested method: mi-am pus doi plasturi incolori, mici si amarati pe sani si cand s-a trezit din somnul de pranz si mi-a cerut printre hohote de plans tita, i-am aratat ca am facut buba. I-am explicat cum am cazut, cum ma doare si cum va trebui sa asteptam sa imi treaca buba. 

Incredibil, copilul meu, a inceput sa-mi explice cu gesturi largi cum am facut eu buf si buba si s-a cerut in "batze", uitandu-se cu mila la sanii mei "accidentati". Toata ziua a fost cam tristut, dar ok. Chiar am observat ca a mancat ceva mai mult la masa de dupa-amiaza. Venea din cand in cand sa ma verifice sa fie sigur ca intr-adevar sunt plasturii la locul lor. Se uita intai la unul si pleca. Invartea o jucarie de 2-3 ori si se reintorcea sa se asigure ca si celalalt e accidentat. L-am tinut in brate de cate ori a vrut, trista oarecum ca totusi, a renuntat asa usor. Cam asa a trecut ziua de joi. Fara tantrumuri, doar cu o moliciune in miscari si priviri triste si pline de dor spre tricoul meu. Se comporta ca un indragostit caruia nu-i raspunde iubita la telefon. 
Am hotarat sa-l alaptez la 8 ore, inainte sa-mi iau urmatoarea doza de antibiotic. Adica pe la 6-7 dimineata, 2-3 la pranz si seara pe la 10. Noaptea avem probleme, pentru ca inca mananca la 2 si la 5 si desi am incercat sa-i explic de buba, s-a lasat cu mari plansete. Nu l-am linistit pana cand nu a mancat. Este in continuare cam irascibil si se cere mai des in brate si uneori mai scapa si un tita, ca apoi sa se corecteze repede, "batze". Si cand il iau in brate, zambeteste larg si ma strange tare, tare. 

Dar ideea e ca INTELEGE! Nu mi-am inchipuit ca va fi asa de usor. Cand toate incercarile mele de a mai reduce din mesele de lapte pana acum au esuat lamentabil. Nu ma deranjeaza absolut deloc ca il alaptez, dar ma ingrijorez ca refuza sa manance si cere non-stop tita. Nu am observat un major improvement la mancare. Aidca e la fel de fussy si picky, dar cantitativ, mananca mai mult. Iar dupa o doza de "tita" este atat de fericit si energizat, de mi se inmoaie sufletul.

Micul dejun e cea mai dificila masa. El nu se mai atinge de nici un fruct din februarie. Nu-i plac cerealele in lapte. Si in nici un caz alea sanatoase. Iar din alea cu mult zahar nu ii dau eu. Nu mai vrea porridge, nu mai vrea gris. Alalataieri a mancat un ceai pana la pranz. Ieri a inlocuit laptele meu cu o cana de lapte de vaca. La pranz a mancat un mare castron de quinoa cu legume. 

Nu stiu cui ii va fi mai greu sa renunte la alaptat...am asa, o vaga banuiala ca mie. Ieri dimineata s-a trezit vesel, nici nu a pomenit de lapte, desi asta era primul lucru pe care-l facea. La pranz s-a trezit din somn si a readormit doar pentru ca m-am asezat eu langa el.

Pe 26 august va fi prima lui zi de gradinita. Vom incepe cu 2 dimineti pe saptamana, cate 3-4 ore. Cred ca ii va fi trece mai usor timpul, acum cand nu mai sta toata ziua la san. Oricum dupa 5-6 ore, mai ales daca nu are o ocupatie, incepe sa devina miorlait, ma impinge usor si, desi nu spune ce vrea, stiu unde bate.

Eu sunt multumita daca mesele lui de lapte raman asa - 2-3 pe i si 2 pe noapte. Asta inseamna ca mai am o sansa ca macar o data in zi sa manance ceva gatit. Sunt foarte fericita ca a inceput sa manance bucatele de morcov crud. Aseara, prin puterea exemplului (am fost la o fetita de 3 ani care e un adevarat fan raw veggies, mai ales ardei gras) a incercat sa manance o bucatica de ardei si una de castravete. Of course, le-a scuipat cat colo. Dar macar he was willing to try them.

"Cu rabdarea, treci marea" zice o vorba din batrani. Cred ca asta e secretul in formarea unor deprinderi sanatoase pe termen lung in dieta lui Aidan. Interesant ca prietena mea simte acelasi lucru ca si mine: dieta fetei s-a stricat cand au fost acasa, la bunici in Romania, unde toata lumea a bombardat-o cu dulciuri, ca "e copil, vede si trebuie sa guste si ea sa stie ce e." De unde Bianca era obisnuita sa rontaie la fructe si legume toata ziua, acum e innebunita dupa sweets and chocolate. Cam asta s-a intamplat cu Aidan, unde a incercat napolitane si gogosi uleioase in parc la Bacau, prajiturile cu multe creme si glazuri de la bunici si tot felul de alte minunatii pe care nici nu visam sa i le dau copilului meu. Cel putin nu ma un an si ceva. Nu pot sa uit ce-mi spunea tatal lui Sergiu zilnic. "Lasa-l sa guste de toate, inclusiv prajituri. Mai tarziu ii vei interzice." Adica, de unde logica asta "de fier"?

Dar what's done is done. Acum lucram sa indreptam. Va salut din mers si va doresc o saptamana minunata alaturi de copiii vostri!

duminică, 24 iulie 2011

O vizita la good old Tate

Dupa cum spuneam, ieri am avut program cultural de familie. Ne-am distrat la Tate Britain, am confectionat flori, am ascultat muzica, am mancat un pranz delicios.Era plin de copii de toate varstele, marimile si culorile.

We loved it! Si ne mai ducem.

Azi avem program de piscina.

Duminica placuta la tot poporul!




sâmbătă, 23 iulie 2011

Family Time

M-am decis sa take the matter into my own hands si sa fac program de week-end cu intreaga familie. 

Si cum spune Nela pe blogul ei...azi avem talpa!

Asa ca in aceasta dimineata mergem la un carboot sale in Wimbledon sa gasim niste jucarii lui Pisk. Am fost o singura data la un astfel de market, dar am prieteni care numai de acolo isi fac cumparaturile. Gasesti o gramada de chestii faine second hand la preturi ridicol de mici. Nu-mi place sa-mi iau haine second hand, dar ma intereseaza in special chestii gen puzzle la copil sau o masuta de cafea in stare faina care sa se potriveasca langa canapeaua maro din living room.

Pentru ca Aidan a dormit mult si bine in dimineata asta, vom scurta somnul de dupa-amiaza ca sa mergem la Tate Britain, unde in fiecare sambata au family activities workshops. Sunt foarte curioasa sa vad ce e pe acolo si sa mai trag cu ochiul si la multitudinea de expozitii free pe care le are muzeul.

In plus, I feel it's time we went out more. Sa faca si Aidan cunostinta cu un pic de cultura britanica. 

Asa ca va doresc un week-end minunat, plin de soare si de voie buna.

luni, 27 iunie 2011

Doua saptamani de Bucuresti, un curs de mediere si multa, multa alergatura

Ne-am intors ieri, dupa doua spatamani de Bucuresti. Am fost acolo, bineintels, cu purcel si cu catel. In cazul nostru cu Aidan, mama mea si o gramada de bagaje. Nu a fost o vizita de curtoazie, ci am facut eu un curs introductiv in medierea conflictelor, pe care l-am terminat cu succes. Acum nu-mi ramane decat sa ma autorizez la Ministerul Educatiei si pot profesa.


Asa cum i-am promis dragei de Nela, iata impresii despre ce am invatat si ce am facut in astea doua saptamani. 

In primul rand, vreau sa spun ca mi-a placut enorm stilul de predare, trainerul si grupa de colegi. Consider ca e un curs super profi, facut cu drag si pasiune. In grupa au predominat moldovenii (Vaslui, Bacau), deci m-am simtit ca acasa. :-D Am invatat o gramada de chestii interesante, intr-o atmosfera relaxata. Mi-a placut ca a fost intr-adevar un curs de formare interactiv, un procent mare din timp fiind dedicat role-play-urilor, in care fiecare dintre noi am fost mediatori sau parti intr-un conflict. 

Am invatat lucruri folositoare pentru felul in care alegem sa abordam conflictele iminente din viata noastra. Am invatat, de asemenea, ca pozitivarea e un lucru minunat, care schimba radical mesajul pe care vrei sa-l transmiti si mai ales efectele lui la asupra receptorului. 

Ce am obtinut de la cursul asta? Pe langa o diploma, multa incredere in mine. Mi-a mai disparut frica de a vorbit in public, care ma paraliza de fiecare data cand aveam de facut o prezentare.

Bineinteles exista anumiti pasi care trebuie urmariti in tot procesul de mediere - o declaratie de inceput pe care o faci in fata partilor si care prezinta ce este medierea, scopul si avantajele sale, rolul mediatorului si regulile care trebuie respectate atat de catre el, cat si de catre parti.

Pe scurt, medierea este o modalitate de rezolvare a unei situatii, la care partile recurg voluntar si in timpul careia sunt asistati de o terta persoana neutra si impartiala, numita mediator. Rolul lui este de a ajuta partile sa ajunga la o rezolvare. Nu poate sa se implice, sa dea sfaturi, solutii sau sa constranga partile sa accepte o intelegere. Armele lui de baza sunt rezumatul si intrebarea. In timpul sesiunilor, el asculta partile si face rezumate pentru a le aduce la un numitor comun si pune intrebari pentru a le constientiza de relatia lor trecuta (ce a fost bine si frumos intre ei) si de faptul ca au ales medierea pt ca amandoi isi doresc o solutionare a starii de fapt. De asemenea, pune o gramada de intrebari deschise, ipotetice, de sondare, circulare si asa mai departe pentru a ajuta partile sa comunice si sa ajunga la o intelegere.

E o chestiune de finete, cred eu, sa faci doi oameni sa ajunga singuri la o intelegere, in timp ce tu ai doar dreptul sa-i intrebi lucruri la care sa-si gaseasca singuri raspunsul si sa faci rezumate pe tot ce ai aflat de la ei. In tot timpul asta trebuie sa ai grija sa pui accentul pe aspectele pozitive si sa ocolesti chestiunile negative care apar in timpul medierii. Pentru ca tu, ca mediator, faci doar asta: ii ghidezi si ii faci sa-si dea mana. Cred ca satisfactia e imensa sa te ridici de la o masa unde cele doua parti au negociat, au ajuns la un numitor comun, au scutit timp si bani cheltuiti prin tribunale si in cazurile fericite, au ramas prieteni. 

Astept sa-mi vad filmuletele de la cele doua medieri pe care le-am facut. Prima data mi s-a parut greu si imposibil de facut. Aveam niste emotii cat casa si am ramas blocata la un moment dat. Nu mai stiam ce sa intreb. A doua oara a fost mult mai bine si chiar am prins gustul. Asa ca acum vreau sa ma autorizez in Romania si sa devin membru intr-o asociatie din UK.

Cum a fost in rest? Am avut noroc de cateva zile de ploaie, care au mai domolit canicula din Bucuresti. Dimineata aveam program de piata de unde ma aprovizionam cu multe cirese. Apoi ma intorceam cu Aidan in tramvai, pentru ca i-a placut ride-ul la nebunie, iar la pranz ramanea acasa cu bunica.

A fost cam suparat pe mine ca il lasam singur dupa amiezile. Uneori nici nu voia sa se uite la mine cand se facea ora de plecare. Bunica s-a descurcat admirail si-i port recunostinta vesnica. Mai ales pentru momentele de panica pe care Aidan le avea pe la 8 seara cand eu inca nu eram acasa, iar el imi ducea dorul si ma cauta peste tot. Ajunsese sa o strige pe mama "mama" prin parc, iar eu m-am ales cu diminutivul "mami" pe care-l foloseste cu maiestrie mai ales cand ma supara si cand face mofturi la masa.

Cam atat pentru azi. Daca vreti sa stiti mai multe despre cursurile de mediere, click pe www.human-toolkit.ro

vineri, 3 iunie 2011

Aventuri de zi cu zi si Picky Eaters

Time flies when you're having fun. Suntem back in London for a few days. Am o intalnire cu un posibil client asa ca, de ziua mea, am primit in dar un bilet dus-intors Bacau-Londra pentru mine si pitic. Initial cadoul trebuia sa fie o geanta, dar e bun si beletul cu pricina :-D. Asa ca iata-ne cu catel, cu purcel, acasa. Am avut asa, un strange feeling ieri....ma simteam musafir in propria-mi casa. Aidan a fost extrem, dar extrem de fericit sa-si regaseasca jucariile. Drept pentru care, le-a insirat in toata casa. Si pentru ca la bunica acasa nu a prea avut voie sa picteze ce vrea el, s-a apucat de mazgalit usa de la intrare. In dulcele still clasic. :-) Ma gandesc serios sa-l dau la un cerc de pictura.

E bine acasa, mai ales cand soarele e sus pe cer si sunt 25 de grade. Suntem aici pana marti, dupa care ne intoarcem in Romania, unde vom sta pana la sfarsitul lunii iunie, sa fac eu un curs pe medierea conflictelor.

Sergiu este topit dupa Aidan. Spune ca a crescut atat de mult. E mirat de cat de multe cuvinte zice. Ieri, in autocar, in drum spre casa, s-a uitat pe geam mai tot drumul. Era atat de atent la tot, imi explica la fiecare lucru cate ceva. Asa am aflat ca stie "bocu maie" (blocul mare), "caunu" (scaunul din autocar), "paca" (copacul), "pac" (parc). I-am spus ca mergem in parc dupa ce ajungem acasa si vreo 5 minute mi-a tinut-o numai in pac, pac. 

Pana la un an si sase luni daca spunea tata, iar acum ne surprinde mereu cu cuvinte noi pe care le prinde din conversatii, nu neaparat pe care i le repetam si explicam. Ieri am iesit la o cafea si l-am lasat sa zburde liber pe strazi si prin parc. Si-a incercat noile sandalute, de care e foarte incantat. 

Cand ne intoarcem in Romania, mergem sa facem si analizele sa vedem daca mai e anemic. Inainte de operatie, i-a iesit hemoglobina cam mica (9). Motivul ar trebui sa fie ca el a refuzat cam orice solid timp de o luna, doua, cat i-au iesit frumusetile de canini. Acum ca am trecut (sper eu) de perioada de greva foamei si are cat de cat, trei mese pe zi, sper sa nu fie nevoie de un supliment de Fe. E adevarat, nu prea mananca fructe si carne. Cand spun nu prea, I mean deloc. Totusi, speranta moare ultima. Iar eu sper ca totul e ok. Pe scurt, despre o alimentatie bogata in fier puteti afla mai multe aici.

Si daca aveti, ca mine, un picky eater, iata cateva sfaturi pentru parintii care simt uneori ca sunt capatul puterilor si pentru care, dinner time e sinonim cu o batalie deja pierduta. Sau castigata de copil. Depinde din ce perspectiva privesti. 

Cand am inceput diversificarea la 6 luni, eram extrem de fericita ca Aidan accepta oice leguma sau fruct ii ofeream. Apoi am introdus lactatele si a fost ok. La carne, deja am intampinat rezistenta. Pe atunci, nu stiam eu asa multe despre dieta fara carne si beneficiile ei. Acum, sunt fericita ca nu vrea carne. Il mai incerc uneori si ma distrez copios, cand imi intinde bucatica de pui sa o mananc eu. Mi se pare cel mai istet raspuns pe care mi-l poate da. 

Ei, pe la 8 luni au inceput nazurile, concomitent cu explozia dentara. Si deja pe la 9 luni ajunsese back to basics, la o dieta 90% de lapte de mama. La inceput mi-am facut griji, am insistat cu mancarea, spre frustrarea lui. Apoi am renuntat. Intre doua explozii dentare, revenea pentru cateva zile back to his old self si manca multe, dar multe fructe. Portocale, capsuni, cirese, mere, pere, banane. Le devora. Ei, the honey moon was over acum vreo 4-5 luni. De atunci, accepta mamaliga, brocolli si conopida la abur si date un pic prin unt,  ou si cous cous. Dar refuza categoric poridge-ul pe care-l manca cu lacomie, iar fructele sunt otrava. 

Uneori accepta cate un pic de castravate, dar de rosii sa nici nu auda. Incercam sa mancam cat putem de mult impreuna cu el. Sa ne vada gustand si comentand mancarea. De cele mai multe ori, e total dezinteresat si refuza cu inversunare sa guste macar ce-i ofer. Daca i-as da covrigi  zilnic, zilnic ar manca. Obiceiul asta prost l-a prins in Romania, unde avem simigeria la scara blocului. Cand iesim afara, se duce direct acolo, cu mainile intinse. 

Ce s-a schimbat in ultimul an a fost atitudinea mea fata de incapatanarea lui de a nu manca. Nu spun acuma ca sunt total zen. Departe de mine o asemenea atitudine. Dar am incredere in el ca stie cat si ce are nevoie. Daca nu el, atunci corpul lui, cu siguranta.

Ce a trebuit sa infrunt in ultimele 2 luni de stat in Romania, au fost sfaturile constante cum ca ar trebui sa ma opresc din alaptat. Ca de la aia ni se trage. Pai cum sa ma opresc eu din alaptat, cand laptele ne-a scos pe noi din momente de criza si greva foamei? Pai daca nu ar fi laptele in zilele cand il supara cate un dinte buclucas, atunci ce ar mai fi? Mi-am propus sa-l alapte pana la 2 ani si nu revin asupra deciziei. Am spus, am spus. 

Atat de la noi pe ziua azi. Enjoy the sunshine and your kiddies! Over and out. 

joi, 5 mai 2011

Experienta spitalului in Romania

Revin dupa o lunga perioada de tacere. Evident intentia mea de a scrie un post la saptmana e departe de a deveni realitate.

Ce am mai facut in ultimele luni? Pai am revenit in Romania pentru o vacanta...un fel de vacanta. Pe 8 aprilie Aidan a avut o operatie de ohidopexie la Iasi, iar pe 15 aprilie i-am scos firele. A fost o experienta pe care sper sa nu mai fim nevoiti sa o repetam vreodata. Operatia a trecut repede si rana s-a refacut bine. Dar pentru mine, experienta spitalului a fost la fel de traumatizanta ca si imaginea puiului meu scump pe un pat de fier, acoperit doar cu o paturica si cu un tub de oxigen in gura. Si am avut mare noroc de sotia farmacista a doctorului, care a venit cu noi la analize si am facut totul repede si usor.

Am ales totusi Romania pentru ca am putut sa-mi aleg chirurgul. Initial am vrut sa-i facem operatia la un spital privat din Iasi, doar ca sa evit ceea ce am experimentat la cel de stat. In primul rand, ma gandesc la obiceiul asta traumatizant si barbar de a lua copilul pe sus in urlete si dus la anesteziat, in timp ce tu, parinte, ramai in urma cu lacrimi in ochi si cu inima cat un purice. In Occident si in clinicile private din Romania, copilul este adormit in prezenta macar a unuia dintre parinti. Logic si foarte firesc. Vorbim de un copil de 18 luni, care inca e traumatizat de ruperea asta brusca din bratele mamei, de catre un nene inalt si solid care l-a luat val-vartej spre camera de anestezie. Si asta dupa 2 ore jumate de asteptare intr-un salon cu 5 paturi de metal, cu vopseaua coscovita, probabil aceleasi de pe vremea cand s-a deschis spitalul, undeva in 1970. In camaruta aia mica, inghesuisera vreo 15 copilasi, unii singuri, unii cu parintii, toti asteptand anestezitul sa-i ia la sala.

Au fost doua ore lungi si chinuitoare, in care a trebuit sa-l linistesc pe Aidan, sa-l fac sa uite ca ii e foame, sa fac abstractie de copilasii cu diferite afectiuni, unii asteptand cuminti, altii plangand sfasietor in bratele mamelor.

Inca ma iau fiorii la gandul ca Aidan a zbierat si s-a zbatut, speriat de strainii din jurul lui care i-au pus branula si l-au anesteziat. Cu o zi inainte a fost jalea de pe lume cand i-au luat sange din manuta pentru analize. Ca dovada, dupa operatie, cand i-au scos branula, avea mana umflata ca o gogoasa.

L-au adus inapoi dupa jumatate de ora si au mai trecut vreo 20 de minute pana cand s-a trezit si s-a ridicat in picioare inca cu ochii inchisi si scancind. M-au chemat langa el si a adormit pe loc la mine in brate. Ne-au trecut intr-o rezerva la etajul 2, in care puteai sa faci oua prajite pe calorifer. Ca sa ne racorim, trebuia sa deschidem usa inspre culoar si sa ne tinem bine hainele de pe noi ca sa nu le zboare vantul. Am stat intr-o rezerva planuita initial pentru un pat, dar in care spiritul gospodaresc romanesc a inghesuit trei. Noi eram pozitionati de-a lungul ferestrelor si al caloriferului, iar deasupra capului aveam cioturile unor foste robinete de chiuveta, numai bune sa se dea Aidan cu capul de ele.

Am aflat mult prea tarziu ca rezerva avea si baie proprie, unde, fireste, nu era nici urma de hartie igienica si sapun...you know, just in case, u needed to use the loo. Mi-au spus colegele de "camera" ca trebuia sa fi venit cu ele in sacosa de acasa. Stupid me....cum naiba am crezut ca mai ales un spital de copii, e pus la punct cu minimile cerinte de igiena? Mi-am amintit cu melancolie de flacoanele de dezinfectant sub forma de spuma pe care le gasesti la fiecare usa din St Thomas Hospital, unde l-am nascut pe Aidan. Intr-adevar, nu stiu cum e la spitalele de cartier, dar parca un sapun tot ar avea la baie.

Eu am avut ghinionul sa incerc baia de pe culoar, unde te izbea un damf de fecale chiar de la intrare. Clanta de la usa statea sa cada iar pe jos baltea....ce altceva decat pipi? V-ati prins ca nu era hartie igienica, nu?

Ma rugam sa vina mai repede ora 6 si sa-l rog pe doctor sa ne trimita acasa. Cred ca as fi fost in stare sa ma milogesc in genunchi numai sa nu fiu nevoita sa-mi petrec noaptea in spital. Am avut noroc de Aidan, ca a dormit cateva ore in reprize. Pe la ora 4 era deja apt de un pic de alpinism prin salon. Fantastica recuperarea asta la pitici. Taiat in doua locuri, dupa o anestezie generala, intr-o caldura/curent infernale, el avea chef de joaca si de-a v-ati ascunselea dupa perdea.

Slava cerului, ne-au dat drumul acasa la 6 dupa-amiaza, cand a venit tata cu un urs baloo pentru Pisk si am plecat fara sa ne mai uitam in urma.

Ar mai fi multe de spus despre spitalul din Iasi. Unele parti arata gata sa se darame, culoare cu neoane chioare, cu depresiuni si cratere in podele. Mi-a dat senzatia de catacombe. Faianta alba de pe pereti, cimentul gri, bancile vechi si varul coscovit m-au dus inapoi in timpuri imemoriale, pe vremea lui Ceausescu, cand toate erau inca noi si moderne.

Si spaga...ar fi si acolo vreo doua de spus, desi eu am scapat ieftin si finut. Si mie si lui Sergiu ne-a venit foate greu sa strecuram banutii in buzunarele personalului de la spital. Sergiu a esuat de fapt, iar eu a trebuit sa ma dau pe brazda repede. Asta era al doilea motiv pentru care as fi vrut sa merg la un spital privat. Acolo stii ca platesti la receptie, ti se taie bon si gata. Mereu cand sunt in Romania si trebuie sa imping plicul, mi-e jena de jena lor. Nu am iesit cu mult mai ieftin decat la privat, dar parca de acolo iesi mai demn, mai putin cinic si blazat.

Si ca sa nu fiu nedreapta, am intalnit si oameni draguti, asistente care au avut grija de noi, care ne-au facut fisa de externare si au schimbat pansamente cu blandete si zambetul pe buze. Mai avem un control la jumatatea lui mai sa vedem ca totul e ok cu Pisku si gata.

Inca mai are momente cand nu vrea sa se dezlipeasca de mine, dar facem progrese cu revenirea la baiatul curajos si independent de dinainte de operatie. Pe drumul spre casa de pe 15, s-a gandit el ca e o zi buna sa inceapa sa-mi spuna si mie mama, iar de atunci turuie intr-una "mama, mama", ma striga prin casa si ma pupa cu foc, chiar si la cerere. Apoi ii ia pe toti cei prezenti la rand cu pupaturi si apelative.

Vocabularul lui s-a extins :-D: mama, tata, dana, papa, o incercare timida de bogdan - bdan, nanu, pati(pat cu accent pe t), lal(lalele), ceeeaaai, ceeeaaas, pac, peti(Poli, pisica prietenilor nostri), patne (pantaloni). Ii place mult in parc la groapa de nisip si sa impinga un carucior de fetite, roz, roz care a ajuns saracul intr-o singura roata de cat l-a trantit de trotuare.

miercuri, 2 martie 2011

Mama vs. Femeie, sau ce cred prietenii despre mine

Am stat mult si m-am gandit daca ar trebui sa scriu despre lunch-ul meu de duminica dupa amiaza impreuna cu doua prietene. E adevarat ca ma macina un pic ceea ce a trebuit sa aud. Am preferat sa cool down si sa think about it before I make it all public. Discutia m-a impins pentru cateva minute spre o viziune sumbra a viitorului meu si am realizat cu ciuda inca o data, cat de usor pot fi descurajata zilele astea. Parca dintr-o data mi se taiasera aripile si am fost redusa la just another mummy with beautiful dreams and zero initiative. Si culmea e ca nu e asa….dar o vorba aruncata poate sa-ti infiga adanc acel cui in suflet si apoi isi face el singur loc, rotiindu-se si infigandu-se mai adanc si mai adanc, pana simti ca-ti explodeaza creierii si ai vrea cumva sa iesi din propria-ti piele, numai sa scapi de self-doubt.

Asadar….duminica dupa-amiaza. Mi-am intalnit prietenele -  o unguroiaca contabila ambitioasa si un pic worhoholic, care incearca sa se impace cu recentul ei statut de single girl si un  tea room manager who always thinks her way is the best way, currently pregnant and totally zen these days -  la Carluccio’s in Covent Garden. Chiar ma bucuram de o iesire cu fetele in oras. Era ca un breath of fresh air.

Discutiile s-au invartit in jurul vietilor noastre  –joburi,  viitorul bebe…inevitabil, s-a ajuns si la mine, iar atunci a inceput tirul intrebarilor si gandurilor lor cu privire la “situatia” mea. Bottom line, amandoua cred ca statutul meu de mama a inlocuit statutul meu de femeie, carierista, etc. Faptul ca eu inca mai alaptez si ca nu imi las copilul de 17 luni seara sa-l adoarma altcineva in timp ce eu vad un spectacol de teatru sunt lucruri pe care ambele ar putea sa jure cu mana pe inima ca nu le vor face niciodata. 

Una vorbea in calitate de viitoare mama, care by the way, nu e niciodata acelasi cu a fi deja mama, iar alta vorbea din prisma unei scurte perioade din viata ei cand a fost nanny la doi copii. Si eu am fost nanny la mai multi copii si eu am decretat inainte de a-l avea pe Aidan ca eu nu voi face asta si asta. Intre timp am facut un copil si perspectiva e total alta.  

Ma uitam la prietena mea insarcinata care-mi spunea ca nu va lasa copilul sa-i schimbe radical viata si ma vedeam pe mine cam pe vremea cand eram insarcinata in 15 saptamani. I-am spus ca planurile de acasa nu sunt niciodata tot una cu alea din targ, dar vorbeam pentru surzi si stiam asta. Si mi-a dat un sfat, bazat pe cum se vede din exterior viata mea. Spunea ea,  ar fi pacat de pozitia mea dinainte de sarcina, de anii de studii, bla, bla, bla...ar fi pacat zic, sa arunc totul pe geam pentru a fi mama full time. Ca nu e drept si nu firesc.

Am incercat sa le explic ca nu sunt mama full time. Da, nu mai muncesc  8-10-12 ore intr-un birou, dar muncesc de acasa si fac aceleasi lucruri ca inainte – media relations, sponsorship applications, article writing – e adevarat, multe pro-bono pentru inceput. Inainte de a-l avea pe Aidan aveam un job pe care voiam sa-l las….dar nu aveam curajul pentru ca a venit criza peste noi, iar salariul era mai mult decat imbietor. Deci I was stuck in a job that care nu-mi oferea decat satisfatia salariului bunicel la sfarsitul lunii, and hating every day my weakness and cowardness to leave and start fresh. 

Apoi a venit Aidan si mi-am promis ca eu la un birou nu ma mai intorc. Ca as vrea sa scriu for a living and maybe do PR for small companies in healthy lifestyle area.
Intre timp planurile s-au mai schimbat, am mai facut proiecte scurte pentru fosta companie, am scris articole pentru diferite businessuri si ma implic si in record labelulul lui Sergiu pe partea de press office. Si incerc din rasputeri sa imi scriu blogurile, fara prea mult success la ora actuala. Lasand toate astea la o parte, ceea ce am incercat sa le explic si nu cred ca am fost auzita cu adevarat este faptul ca nu imi doresc sa ies si sa-l las pe Aidan acasa. Daca iesim, iesim impreuna, mai locally, dar e un feeling good. Ca doua ore la teatru acum nu se compara cu zambetul fiului meu sau cu toate giumbuslucurile pe care le face.

Desigur, ma duc la sala si la yoga si taica-su sta acasa cu el, dar looking back la ultimele 17 luni, nu ma simt privata de nimic. Am calatorit anul trecut mai mult decat inainte de a se naste Aidan, ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze ca am langa mine cea mai mare satisfactie a vietii mele. Sigur ca de la toamna probabil, Aidan va merge la gradinita doua, trei zile si atunci voi avea putin mai mult timp sa dedic planurilor mele profesionale. Dar este chiar asa grav ca nu-mi mai doresc o cariera intr-un birou in centru, unde sa stau lipita de un scaun mult prea multe ore si sa muncesc pentru bunastarea afacerii altuia? Si chiar daca ma voi intoarce intr-o zi intr-un office job, constransa de situatie, sau cine stie…manata de vreo pasiune subita…e chiar asa de grav ca acum nu-mi doresc nimic din agitatia si stressful care vin cu o munca full time la birou? As putea fi foarte usor acuzata de comoditate, dar daca e sa fiu sincera cu mine insami…eu nu vreau sa fiu acea persoana. Nu inca. Sun foarte constienta ca incet, incet, va trebui sa let go, sa am incredere in alte persoane in ceea ce priveste ingrijirea baiatului meu, dar acum simt cu toata puterea ca locul meu este acasa, langa Aidan.  Daca exista vreun lucru de care sa fiu sigura, atunci asta este acela.

Sunt oameni care iubesc jobul la birou. Eu nu sunt una dintre acele persoane. Imi place sa fiu busy, dar prefer sa fiu in fata computerului meu, in casa mea cu cana mea de cafea alaturi.  
Ma uitam la fete si ma chinuiam sa le explic ca nu ies nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu simt nevoia…pentru ca acum prefer sa-l am pe Aidan in preajma si sa ma bucur de anii astia. Pentru as prefer de o mie de ori sa ies la un dinner in trei decat la un girls’s night out.

Ma uitam la ele si ma amuzam cum isi dadeau cu parerea despre lucruri de care, de fapt, nu au habar. Niciuna dintre ele nu este mama. Si chiar daca una se pregateste sa devina, are doar o idee preconceputa despre cum va fi viata ei dupa. Spuneam mai devreme ca e genul de femeie care considera ca modul ei de a gandi si face lucrurile este cel mai bun. Uneori e bine asa. Nu ca mine care ma framanta mereu indoiala si neincrederea in propriile-mi capabilitati si talente. Mama a reusit sa inoculeze in gandirea mea treaba asta cu sa fii modest dus pana la a-mi discredita uneori si calitatile pe care intr-adevar le am.  Mi-a spus mereu sa nu ma laud ca eu stiu mai bine, eu fac lucrurile cel mai bine, eu sunt buna de pus in rama. Dar poate, uneori, e nevoie sa-ti fii laudator…nu am reusit inca niciodata performanta sa-mi mi le dau singura calde in fata oglinzii despre cat sunt de buna, frumoasa si de curajoasa. Desi am citit exercitiul asta intr-o carte a unui hipnoterapeut din UK care te invata cum sa treci peste frici si indoieli si sa reusesti in tot ce-ti propui.  Poate ar trebui sa reiau lectura.

Am ramas cu un gust amar dupa intalnirea asta si nu pentru ca m-as fi suparat pe ele si pe imaginea eronata pe care o au despre mine - a unei femei care nu face nimic altceva decat isi pazeste copilul toata ziua. Mi-am adus aminte ca si eu la randul meu am facut la fel cu ani in urma. Ii spuneam mereu unei prietene bune care a stat acasa cu copilul pana dupa 3 ani, in timp ce tinea contabilitatea afacerii sotului ca ar cam trebui sa inceapa munca, sa iasa si sa socializeze ca se nu se tampeasca acasa.

Si iata-ma acum…incoltita de prieteni pe aceeasi tema. Sa nu mai spun ca simt suferinta tatalui meu ca mi-am abandonat marea cariera de PR-ista si stau acasa cu copilul si muncesc pe bani putini sau pe nimic. Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, prietenele mele si-au exprimat opinia lor sincera si chiar cred ca pe undeva sunt ingrijorate de bunastarea mea psihica. Ele se tem ca am cazut intr-o stare in care ma complac, unde singura satisfactie este ingrjirea copilului meu. Ca am devenit sclavul statutului de mama. Dar cred ca in loc sa dea verdict despre cum se vad lucrurile din afara, mai bine ar fi pus niste intrebari si ar fi ascultat cu adevarat raspunsurile mele.

Cand am aflat ca vom avea un copil mi-am dat un an de crestere, exclusive baby-time, no work. Eram sigura ca mai mult de atat nu rezist acasa. Iata ca vor trece doi si nu am nicio o chemare nemarturisita pentru viata de birou. Da, imi doresc sa muncesc si sa am un trai decent ca freelancer, poate si un part time la o revista m-ar incanta. Dar nu sa dedic 3 sferturi din ziua mea unui job ca multe altele in detrimental  bunastarii mele mentale. 

Asta incercam sa le explic si lor la masa, ca vreau sa fac parte dintre acei oameni care-si fac jobul cu placere, nu ca trebuie sau ca imi umple frigiderul si-mi plateste ratele la masina. Poate sunt o naiva, idealista. Prietena mea contabila mi-a spus de altfel ca visez, ca 90% din oameni fac joburi pe care le detesta, dar care le asigura un trai decent. Pentru ea nu este un lucru important sa faca ce-i place, mi-a marturisit. Nici nu crede ca-i place, dar banii sunt importanti. Ii dau siguranta si un somn linistit noaptea.

Uitandu-ma inapoi la ultimii doi ani, nu am niciun regret. Ma bucur ca am avut privilegiul de a sta acasa si a-mi creste copilul. Si o voi face fara reserve si la urmatorul, daca vrea sa apara. Ma bucur enorm ca am fost prezenta cand a zambit prima data, cand a facut primul pas sau cand a spus primul cuvant. Nu consider ca am pierdut nimic, ca mi-am ratat viitorul stralucit sau ca as fi avut de castigat daca ma intorceam la munca dupa un an.

In acelasi timp sunt atatea mame care muncesc si nu vad nimic rau in asta, atata timp cat a fost o decizie luata cu toata inima, care le face fericite si implinite. Sau poate au facut-o ca nu au avut alta solutie. Dar eu sunt norocoasa pentru ragazul asta. 

Intalnirea cu prietenele mele a avut si un efect bun, pe langa toata panica creeata de subita injectie de neincredere in fortele mele creatoare si de business: m-a impulsionat sa sa incerc mai tare sa-mi transform idealismul in realitate. Si m-a invatat sa nu mai emit niciodata pareri si sfaturi intr-o situatie care este cu totul way out of my league. Cel mult, vazut de pe partea cealalta, suna ridicol si putin fortat.   

marți, 15 februarie 2011

Credinta si putere


Mi-au dat lacrimile cand am citit zilele trecute mesajul Katterynei - mama Raisei, lasat pentru noi pe forumul de mamici. Il reproduc aici...cuvinte simple, dar atat de puternice, venite de la o mamica incercata. Cuvinte in fata carora nu poti decat sa te pleci umil. Citindu-le, mi s-a umplut sufletul de caldura si recunostinta pentru  nemasuratul dar pe care l-am primit si pentru care simt ca nu voi putea niciodata sa multumesc indeajuns:

Copilul meu e sanatos...iar eu sunt aici, martora la zambetele si fericirea lui cand descopera in fiecare zi, cate un pic din lumea ce-l inconjoara.

"Fetelor eu nu am facut nimic care sa merite cuvintele voastre frumoase. Din contra, voi sunteti cele care faceti atatea pentru Raisa si implicit pentru mine. Vreau sa va spun un singur lucru: De nimic sa nu va fie teama in viata! Pentru ca nimic nu este fara rost si nicio suferinta nu e fara alinare. Caci Domnul nu ingaduie sa suferim fara sa ne trimita milostivire. Si nici un om nu e fara El. Iar eu simt prezenta Lui in toate lucrurile bune care ni se intampla si in toti oamenii care ne ajuta! Pupicei"

marți, 8 februarie 2011

Un Trandafir numit Raisa

Am plans aseara citind povestea Raisei, o scumpete de fetita de un an si patru luni. Mama ei, Katteryna face parte din grupul de fete de pe forumul nostru de mamici. A avut o nastere grea, un travaliu lung...si a mai avut parte de un doctor care a lasat-o sa se chinuie, punand astfel in pericol viata copilei. Raisa avea cordonul ombilical infasurat in jurul gatului si creierasul ei a ramas fara oxigen. A fost o luptatoare si a inceput sa respire in urma resuscitarii. Dar, urmarile nasterii traumatizante sunt dureroase.

Pe blogul ei facut de mamicile mele saritoare, veti citi toata povestea. Raisa are parinti minunati, luptatori ca si ea. Ma rog sa aiba putere sa lupte in continuare si cu ajutorul nostru, al tuturor, sa-i poata oferi Raisei o viata normala. 

Orice donatie e binevenita! Cel mai simplu fel in care puteti ajuta este completand cererea pentru redirectionarea impozitului pe profit.

Ma gandesc la micuta si mi se strange sufletul. Si ma uit la baiatul meu si imi dau seama ca NIMIC nu mai conteaza pe lumea asta atata timp cat copilul e sanatos si intreg.