duminică, 13 decembrie 2009

degetul mare

Mai intai au fost incercari timide de a duce mana spre gurita. Miscari stangace de recunoastere, pumni in cap din lipsa de coordonare. Apoi pumnul a nimerit gura si asistam amuzati la sunete de plescaiala. Ne distram pe seama lui, cu cata cazna incerca sa-si bage tot pumnu' in gura si nu-i prea iesea pasenta. nu prea nimerea unghiul. Apoi scotea cate un oftat de multumire cand, plin de saliva pe toata fata, reusea sa-si bage jumate de pumn in gura si tragea cu satz. La inceput am crezut ca-i era foame. Dupa aia am descoperit ca uneori, o face pentru comforting.

Dar de vreo doua zile din tot pumnul a ales doar degetul mare. Si-si mangaie gingiile si trage de el cu sete de parca ii curge lapte si miere. Cum explici unui bebe de doua luni si cateva zile ca degetul e treaba periculoasa? Ca s-ar putea sa ramana stuck with it pana la adanci batranete. Ca-i cresc dintii stramb si va trebui sa poarte aparat.

Daca fratele meu nu ar fi facut o pasiune nemuritoare pentru degetul cel mare de la mana stanga (exact ca fiu-meu) poate m-ar fi amuzat. Dar asa ma tot chinui sa-l fac sa "inteleaga" ca nu e voie, ca e cah si ca poate ar fi mai bine sa o incercam pe suzi. Azi am scos-o din cutie chiar si am sterilizat-o cu tact. Degeaba. cand i-am dat-o a scuipat-o de parca avea pelin. Si chiar daca am tot insistat o dupa amiaza intreaga, o mesteca de parca i-am dat o bucata de soric. In sinea mea, eram foarte mandra ca nu o vrea...dragu' mamii, drag. Dar nici sa ma foloseasca pe post de suzeta ca sa adoarma, nu as vrea.

Cand e foarte suparat pe mine, imi impinge barbia cu mana, doar, doar inteleg din tanguielile lui ca el vrea un pik de suzeteala, dar nu de plastic, nuuuu...de aia adevarata de unde iese si laptic.

vineri, 4 decembrie 2009

2 luni

Piski a implinit ieri 2 luni...pe zi ce trece se face tot mai frumos. Cel putin asa il vad eu, ca doar sunt maica-sa. A crescut, s-a lungit si cand ma uit la pozele lui din primele zile, imi dau seama cat s-a schimbat.

Acum imi doarme pe piept, ca de obicei. Stiu, mi se spune mereu ca nu e bine ce fac, dar nu pot sa ma abtin. E puiul meu scump si orice moment in care pot sta cu el in brate, e o minune.

Mi-au placut mereu copii, dar nici in visele mele cele mai indraznete nu as fi crezut ca pot fi atat de innebunita dupa botul asta de om care uneori urla de-mi sparge timpanele. Prin saptamana a sasea a inceput sa zambeasca voit, iar acum, diminetile sunt o splendoare cand ne intampina cu gurita mare si limba impleticita, cand se lasa dragalit si pupacit si daca are chef, mai sta si la povesti.

Ne face sa radem cand incepe sa se intinda dupa ce a mancat copios sau a dormit una buna, sau cand nu e hotarat daca sa-si inceapa ora de plans pe la 8 seara sau sa mai stea. incepe asa intr-o doara, cu cate o jumate de scancet, neconvingator...sa vada in ce ape ne scaldam. daca nu-l bagam in seama, o ia din ce in ce mai serios pana cand ajunge sa ne surzeasca. Si atunci, opreste-l daca mai poti.

As vrea sa pot opri timpul in loc, sa-l mai am asa mic si nestiutor, al meu si doar al meu, ferit de tot ce e urat si rau in lumea asta. Incerc sa ma bucur de fiecare moment pe care-l petrec alaturi de el pentru ca se duc repede si sunt asa de pretioase.

Uneori ma gandesc cu groaza ca intr-o zi va pleca pe drumul lui si voi asista, poate neputincioasa, la greutatile care-l vor incerca. Si ma doare sufletul de pe acum. Acum abia inteleg cat ii e de greu unui parinte sa-si vada copilul trist, chinuit, in durere.

Incerc sa nu-mi las prea multe monologuri din astea interioare. Nu fac decat sa ma intristeze, cand Piski al meu e inca mic si plangacios si protejat de doi parinti care-l iubesc nespus.