luni, 22 noiembrie 2010

And we are back

Desi imi mai iau notite ici si colo despre evolutia lui Aidan, nu-mi mai gasesc timp sa scriu ca lumea, asa cum imi doresc s-o fac, daca nu zilnic, macar de 2-3 ori pe saptamana.

Cautand altceva in computer, am dat peste niste poze facute cu telefonul meu.

Asa arata Aidan prin iulie-august 2010.







                             Asa era Aidan in prima zi de viata.

Incredibil ce schimbare, nu? Si totusi e acelasi bot de om. Acum e un piticot care misuna ca o furnica, descopera si experimenteaza lumea din jur - un perimetru ce se largeste pe zi ce trece si care, probabil ca la un moment dat, va insemna pentru mine, undeva mult prea departe de mine.
Am revazut cu drag si emotie pozele facute in primele lui ore si zile de viata si am incercat sa-mi inchipui ce va gandi peste cativa ani cand se va uita la ele. As vrea sa pot gasi si inventa cuvinte care sa-i explice miracolul existentei lui, al existentei fiecaruia dintre noi aici, pe lumea asta.

Probabil ca nu voi reusi. Dar va intelege desigur, atunci cand, la randul lui, va simti fiorii calzi si minunati ai iubirii parintesti care ma trec de fiecare data cand imi odihnesc ochii pe fetisoara lui zglobie, zambind-mi buclucas cu dintisori de iepuras.

In fiecare zi ma uimeste cat de bine intelege si cat de usor ma face sa inteleg ce vrea, desi scoate doar sunete gen "ta-ta" in timp ce-mi arata cu degetul tinta lui. Pana acum, cu mici incurcaturi, stie sa-mi arate piciorul lui, nasul (doar al altora si al jucariilor), dintii si urechile lui, plantele de apartament sau intinde mana inspre geam daca il intreb unde e afara. La intrebarea "cati ani ai?" ridica brusc degetul aratator mandru si drept si zice ceva gen "do".

Merge in mare viteza, mereu grabit sa insface ceva, se impiedica des pentru ca nu catadicseste sa se uite pe unde calca. Nu ocoleste nimic si are o metoda rapida si eficienta de a cobori cele 4-5 trepte din casa, prelingandu-se usor pe burta. Ii place sa scoata oalele si vasele din dulapurile din bucatarie si le vantura cu entuziasm pe toata podeaua camerei.

Jucaria lui preferata e un catel pufos maro pe care-l smotoceste si-l iubeste chiar si in somn. Cartea lui preferata e Fifi & the flowertots Hide & sick. Ii place sa descopere fetitele, legumele si florile din spatele cartoanelor colorate. Cand mai descopera cate o fetita striga fericit "itzzz", iar cand ajunge la "baietelul verde" scoate niste sunete mai guturale pe care nu le pot reproduce in scris.

Aidan creste si se smechereste, iar eu ma bucur si ma simt atat de norocoasa ca inca stau cu el acasa si-l am aproape. Mi-am promis ca vom merge macar de doua ori pe saptamana la playgroup, iar taica-sau e chiar pornit sa-l duca el la unul in fiecare vineri. Miercurea trecuta l-am dus la messy play si nu mai putea de fericire. Se plimba tantos printre copii si jucarii si tipa de fericire.

Am ales sa nu dau importanta faptului ca jucariile erau de-a dreptul murdare, ca toti copii tuseau si aveau muci sau ca usa de la curtea interioara era mereu deschisa in timp ce copii nostri se jucau pe jos, in conditiile in care afara nu erau mai mult de 5 grade C. Am facut-o pe portarul si am incercat sa-l feresc cat am putut. Au fost doua chestii care m-au cam debusolat:

1. Toaletele infecte, asemanatoare cu baile publice din Romania la care copii aveau acces direct si carora Aidan le-a dat tarcoale cu insistenta.

2. La o masa copiii mai marisori  de 2-5 ani se jucau cu niste apa, zahar pudra, biscuiti si confetti de ciocolata. Era un fel de "baking time".

Toate bune si frumoase pana aici. Playgroupul e messy play, unde copii experimenteaza cu tot felul de ingrediente si texturi. Dar nu mi-a placut ca la final, ca rasplata, unele mamici le-au dat voie sa-si manance biscuitii aia plini de zahar si de ciocolata. Stiu, sunt o fanatica cand vine vorba de zahar, dar ma gandesc la cat de nasol ma simt eu dupa un week-end de dezmat cu ciocolata si dulciuri made in Italy...deh....in deplasare nu se pune ca am trisat. :-P