Citind postului Nelei de acum cateva zile despre turtele copilariei ei, m-a luat dorul de toate si mai tare. La bunica-mea turtele astea se numesc placinte dospite. Si de fiecare data cand buna mea facea paine, era musai sa-mi faca si un turn de placinte minunate, pe care le mancam cu miere sau magiun si o cana de lapte crud.
Asa ca aseara m-am apucat sa fac si eu. O reteta putin modificata, in ton cu regimul nostru de viata mai healthy. In loc de faina alba, am folosit faina integrala. Am facut cateva in tigaia incinsa fara ulei, pentru Aidan, iar cateva cu un strop de ulei, pentru Sergiu.
Baietii mei au asteptat cu nerabdare sa le fac, mi-au facut si un pic de cheering si le-au savurat din plin, care cu miere, care cu dulceata. Au fost atat de gustoase ca as mai fi tot mancat.
In timp ce le framantam mi-am adus aminte de cuptorul bunicii. Un cuptor mare, din caramida si imbracat in lut pe care bunica il vopsea mereu in rosu. Cu o vatra lata, unde plamadea aluatul si il aseza pe frunze gingantice de varza, care serveau drept tavi.
Era mare fericire pe capul meu cand venea ziua de copt. Marturisesc cu juma de gura, ca-mi place sa mananc aluat gol. Si ziua de copt era ocazia perfecta sa ma ghiftuiesc cu aluat simplu de paine sau mai aromat, de cozonac. Pana se coceau painicile, topaim plina de nerabdare in jurul cuptorului, adulmecand miresmele. Si o intrebam pe buna din 10 in 10 minute daca nu sunt gata.
Iar cand scotea buna painile acelea mari si rumene din cuptor, primul lucru pe care-l faceam era sa le caut de dutz. Pentru ca nu erau asezate in tavi, painile se mai deformau in cuptor si le mai crestea la fiecare cate un puisor pe o parte. Pe ala il mancam cald si cu pofta si mi se parea cel mai bun desert din lume.
Acuma stiu toata povestea, cat e de nesanatoasa painea alba si asa mai departe, dar asa era pe atunci. Mancam paine alba, omleta cu sunca si curechi, mere, pere, cirese si prune din livada. Beam lapte crud de la vaca si mancam legume din gradinuta bunicii, de care era tare mandra. Si alergam toata ziua pe dealurile din imprejurimi. Ce altceva si-ar mai putea dori un copil? Nu aveam asfalt in sat, focul se facea cu lemne si cand auzeam motorul unei masini, ieseam toti nepotii pe la porti sa vedem a cui parinti au venit sa-i vada.
Mi-as dori ca si Aidan sa aiba astfel de amintiri si ocazia sa zburde liber pe campuri si sa manance hrana vie si adevarata. Din pacate prea putin posibil si probabil. Asta daca nu ne apucam noi de agricultura. :) Sunt fericita totusi ca pot sa fac placinte ca ale bunicii, de care sa-si aduca aminte cu placere cand va creste mare.
