vineri, 23 iulie 2010

Daca eu nu as fi

Nu am mai scris un timp din lipsa de timp si din tristete. Probabil ca majoritatea mamicilor, am fost si eu afectata de sinuciderea Madalinei Manole. Am trecut prin soc, tristete si in cele din urma, ciuda. Ciuda ca nu a putut trece peste incercarile emotionale, psihice, fizice, pentru a putea ramane alaturi de puiul ei. E dureros gandul ca un bebe de un an a ramas fara mama. O prietena buna imi spunea ca e gresit sa judeci sinucigasii. In capul fiecarui om se intampla lucruri ciudate si nimeni din afara nu poate sa inteleaga sau sa creada ca a inteles de ce sau de ce nu. 


Nu o judec, dar am incercat sa ma gandesc la ce as simti daca eu nu as mai fi in viata lui Aidan, la faptul ca nu l-as mai vedea si nu l-as mai strange in brate. La faptul ca ar creste fara ca eu sa-l pot incuraja cand cade si sa-l laud cand reuseste chiar si doar sa-si duca singur lingurita la gurita. Am incercat sa-mi inchipui cum ar fi sa nu-i mai simt manutele strangandu-mi gatul, muscatura usoara de obraz in chip de sarut si ochii lui hazlii care imi spun ca ma iubesc neconditionat. Am incercat sa ma sustrag din clipele vietii lui de acum incolo. Si nu am putut. Mi s-a incretit pielea pe mine si mi-au dat lacrimile. 

Trebuie ca fiinta asta a suferit enorm daca a putut ea sa-si ia viata si sa-si lase copilul pe care si l-a dorit ani de zile, singur, fara macar o amintire cat de mica despre ea. La un an, copii au toata nevoia de mama, de iubire, de mangaiere. Iar ea, crezand ca face tuturor un serviciu, l-a lasat fara caldura ei. M-am intrebat obsesiv, daca, in ultimele ei minute de viata, s-a aplecat deasupra patutului copilului ei si a crezut pana la final ca face un lucru bun, necesar. 

Seara imi privesc baiatul dormind si-i multumesc lui D-zeu ca sunt aici sa ma bucur de el. Si-l rog mereu sa mi-l tina sanatos si pe mine aproape de el cat mai mult cu putinta. 

marți, 6 iulie 2010

Plansul inainte de toate

Sunt rupta...din ce in ce mai rupta...stiu ...ma plang si nu ar trebui. Copilul doarme din ce in ce mai prost, din cauza dintilor, dar e sanatos si voios si asta e cel mai important. La sfarsitul lui iunie s-a ridicat singur in picioare tinandu-se de masa din sufragerie si de atunci numai sportul asta il practica. Nu stie sa se si aseze, asa ca invariabil, la cateva minute se aude o duduitura si bocete sfasietoare.

Daca il pun in fund sa se joace, plange. Daca se ridica in picioare si se apuca fericit sa dea din aripi si...evident, cade...plange. Daca il schimb de haine, plange. Daca ii iau cana din mana pe care o face stropitoare prin casa, plange. Pentru orice, el plange. Si incepe cu asa o jale de zici ca e in durerile cele mai crunte. Iar daca ii distrag atentia cu o jucarie sau il iau in brate, ii trece ca prin farmec.


Eu ma distrez privindu-l si urmarindu-i micile drame zilnice. Cand il iau uneori in brate se uita asa la mine, parca atunci m-a descoperit. apoi incepe sa rada cu gura larg deschisa si in semn de iubire, ma trage de par. 

Ii place sa manance paine singur. In rest, nu se atinge de nimic. Daca simte din greseala o bucata de banana, mar, mango, fasole pe maini, se stramba ca si cum ar fi plin de ceva oribil si mirositor. Simandicos din fire...ca taica-su ...zik eu cu voce tare...In mintea mea, am o vaga banuiala ca eu am fost asa. 

Toti imi spun ca seamna din ce in ce mai bine cu mine. La partea cu somnul sigur e al meu. Si langa mine statea mama sa ma pazeasca si eu nu voiam sa adorm. SI eu am plans noptile si m-am trezit de zeci de ori numai ca sa suzetez sau pentru ca ma dureau prea tare dintii.

Cred ca daca stau sa analizez asemanarile dintre mine si Piski, ajung la concluzia ca nici daca mi-l doream, nu iesea mai la fel. Singura diferenta este faptul ca el trage tot, nu sta 2 secunde intr-un loc si mananca bine. Pe cand eu am fost cuminte si sclifosita.

Ieri am fost in parc la scranciobe. L-am pus pe Piski pentru prima data intr-un leagan si i-a placut la nebunie.