Accident & Confusion

In drum spre Winter Wonderland, am alunecat cu masina din cauza zapezii si a ghetii si am intrat un pic intr-o masina  parcata pe stanga. I-am infundat bara intr-un colt. Nu eu conduceam, ci partenerul. Nu a venit nimeni, dar i-am lasat bilet in geam sa ne sune si sa vedem cum putem sa-i reparam omului masina.

Nici macar nu am vrut sa plec de acasa, dar m -am gandit totusi sa mergem pana in centru, ca sa vada si Pisku' Oraselul de Iarna in Hyde Park. Am insistat asa tare azi sa iesim pentru ca am uneori senzatia ca trec zilele si noi nu facem altceva decat sa ne pierdem in tavalugul asta al rutinei, al treburilor pe care trebuie sa le facem si care nu ne lasa mare timp sa ne ingrijim de ce-si doreste si sufletul. Nu ma gandesc la treburi spectaculoase, ci la o iesire la o expozitie, un concert, un film.

E a nu stiu cata saptamana de cand petrecem week-endul in casa. El e mereu ocupat cu munca, cu petrecerea pe care o face in Romania de Revelion, cu, cu, cu. In fiecare saptamana ne promitem ca in week-end mergem undeva, iesim, petrecem si noi timp impreuna altfel decat in casa, fiecare la computerul lui. Si in fiecare saptamana, esec total: ba el e ocupat, ba eu cu copilul, ba cu job searches, ba cu alesul cadourilor de Craciun... mereu se iveste ceva care amana la nesfarsit planurile de relaxare.

Amandoi suntem stresati. El intr-un fel, eu in altul. El are prea multe lucruri de facut si prea putin timp sa le faca. Eu, pe de alta parte, am senzatia ca trec printr-o criza de personalitate. Incerc sa definesc ce sunt, in fara de mama lui Aidan. Ma lupt cu frici interioare in ceea ce priveste decizia mea de a porni pe cont propriu in PR, ma lupt cu senzatia ca viata merge mai departe si eu stau pe loc. Ca imi pierd timpul amanand lucrurile importante. Englezii au un cuvant bun pentru asta: procrastinating. 

Sincer, nu vad a fi mama full time ca pe o corvoada si 98% din timp sunt fericita sa fiu eu vioara intai cand vine vorba de grija pentru Aidan. Dar ma frustreaza faptul ca nu pot jongla mai bine cu toate "rolurile" astea  pe care imi doresc sa le am. Oare femeia "Cosmopolitan" chiar exista? Eu incerc din rasputeri sa le imbin pe toate, dar pana acum nu-mi iese. Poate am nevoie de niste lectii de time management.  

Apoi ma simt vinovata fata de Aidan ca gandesc astfel. E clar ca prioritatile in viata se schimba in momentul in care ai un copil. In nici un caz nu mi se pare ca pierd ceva, nu simt regrete pentru viata mea dinainte. Doar ca mi-as dori sa lungesc zilele. Sa pot dormi doar 4 ore pe noapte si sa-mi fie suficiente. Iar restul sa le umplu cu activitati si lucruri pe care nu le pot face in timpul zilei, cu copilul dupa mine.

Citesc "Eat, Pray, Love" acum si mi-a ramas in minte o faza: a avea un copil e ca si cum ti-ai face un tatuaj pe fata. Si totusi, nu as schimba cu nimic viata mea de acum. Aidan este fericirea mea, fericirea noastra. Iar cand simt ca ma paste un pic de amaraciune, imi aduc aminte de o alta vorba englezeasca: count your blessings. Ei, parca deja lucrurile par altfel pentru ca imi dau seama de cata iubire, fericire si frumusete am in viata mea.