Jogging

Macar o data pe saptamana, alerg o tura de parc. Stiu, cu o floare nu se face primavara, dar cand ajung la urcus, o panta destul de inclinata si care ma lasa fara aer de fiecare data cand o urc "alergand" cu pas de melc, imi dau seama si de motivul pentru care nu ajung sa fug mai des. Parcul meu e mare, asezat jumate pe deal, jumate in vale. Are chiar si o padurice cu o alee asfaltata. La capatul ei se termina traseul greu si ma intorc inapoi fericita, alergand ceva mai "zglobiu" la vale. Cand ma trec toate naduselile si vad alti zelosi ca mine dand piept cu panta, ma intreb de ce nu mi-s si eu genul trestie, care sa fi pus vreo 8 kilograme in sarcina si sa fi pierdut vreo 12 dupa nastere.

De undeva din spate, Sergiu imi face semne "incurajatoare", de antrenor nervos din filme proaste ale anilor '80. Da, ceva gen Rocky. El crede ca e amuzant. Incerc sa nu ma gandesc la usturimea din piept, sa-i dau inainte cu tupeu si sa ignor gesturile lui de apucat, care-mi dau de inteles ca ar trebui sa alerg cu genunchii mai sus. In tot timpul asta, Sergiu impinge relaxat la carut, in timp ce fiu'-meu doarme de rupe locul.

Adica eu port copil, eu nasc si suport durerile aferente si tot eu trebuie sa ma flagelez intr-o incercare de a deveni iarasi "gazela" de dinainte. Gafaind si asudand imi aduc aminte de mitul lui Sisif si ma imbarbatez ca se poate si mai rau. Daca ii vine ideea sa-mi dea si un bolovan la impins?