Ieri a murit Diana, vara tatei. Avea 33 de ani si era insarcinata, dupa multe tratamente si o sarcina extrauterina. Nu a vazut semnalele luminoase, nu a auzit sunetele de la calea ferata si a spulberat-o trenul. Se intoarcea cu masina de la parinti, unde mersese sa ia un catel sa-l duca la veterinar in oras.
De ce Doamne? Care e lectia mortii ei? Asta i-a fost soarta? E pedeapsa? Ce e? Nu vreau sa imi inchipui ce e acasa acum. M-am intalnit cu ea in mai. Locuia langa farmacia unde lucreaza mama. A trecut cu masina, l-a vazut pe Aidan, m-a felicitat. Nu am fost apropiate, desi am mers la acelasi liceu. Era cu un an inaintea mea. Dar asta nu-mi micsoreaza socul si regretful.
Vesti din astea ma fac sa ma rog si mai mult pentru sanatatea si viata copilului meu. Ma fac sa apreciez ce am. Restul nu conteaza, sunt nimicuri si pot trai fara ele. Nu e, cred, nimic mai cumplit pe lumea asta decat sa-ti moara copilul.
Sunt norocoasa, binecuvantata si nu am cuvinte destule sa multumesc pentru ceea ce am. Pentru ca viata mea pana acum a fost ocolita de adevarate nenorociri. In ultima vreme, mai mult si mai mult mi se aduce aminte ce firava e existent noastra pe pamantul asta. Sau sunt eu mai sensibila la lucrurile din jur? Faptul ca am devenit mama ma face mai empatica?
Pe masura ce inaintez in varsta, ma gandesc tot mai mult la faptul ca toate lucrurile au un sfarsit. Inclusiv viata mea se va curma la un moment dat. Mi-e greu sa accept si as vrea sa nu ma mai gandesc. Dar nu pot. Ma intristez zilnic gandidu-ma la cat de fara sens poate fi uneori existent noastra. Sau poate are un sens, dar nu-l percepem noi. O secunda, doua de neatentie si gata. Nu mai esti. Si lasi in urma durere, suferinta, lacrimi.
Dar nu putem decat sa mergem inainte. De dragul copiilor nostrii, de dragul parintilor nostrii, de dragul vietii pe pamantul asta. As vrea sa avem capacitatea de a intelege altfel moartea. De a trece altfel peste suferinta provocata de disparitia cuiva drag. Oare nu exista, undeva in adancul fiintei noastre, un mecanism care sa faca acceptarea mai usoara? Daca lumea de dincolo e mai buna si mai frumoasa, de ce trebuie sa suferim atat de mult pentru plecarea celor dragi dintre noi?
As vrea sa cred cu toata fiinta ca venim aici sa invatam, sa indreptam greseli, sa devenim mai buni. Si revenim in alte corpuri, aceleasi suflete, mame devenind copii, frati, surori, tati sau prieteni. Ca desi murim, nu disparem, ci plutim ca energie pana ne vine iarasi timpul sa revenim. Pana ne vine iarasi sansa sa intelegem si sa facem sens de intamplari si lucruri pe care le numim destin, incercari, coincidente.
Iar intre timp sa ne bucuram de fiecare secunda alaturi de cei dragi si de toate lucrurile frumoase ce vin in viata noastra. Ca de exemplu, de aproape o saptamana, Piski mai are un dintisor.
Condoleante, e cu adevarat socant ce i s-a intamplat. Dar chiar discutam cu mama zilele acestea ca avem cu totii clipa cand trebuie sa murim, indiferent de circumstante. Faptul ca moartea pare chiar "penibila", intr-un mod de necrezut, e doar un alt mod de a muri, unul care ii face pe cei care raman in urma sa fie indignati de situatie. Bineinteles ca vrem cu totii o moarte cat mai tarzie si cauzata de motive cat mai evidente, convingatoare, dar intrebarea e daca ar mai conta. Au murit doua suflete se pare, Dumnezeu sa le odihneasca.
RăspundețiȘtergereObserv ca esti proaspata mamica, asa ca felicitari pentru minunatia din "fruntea" blogului, ce ma priveste insistent cu ochii acestia albastrii ;)) Si ca sa iti raspund la intrebare, faptul ca ai devenit mama, nu cred neaparat ca te face mai empatica, ci mai umana. Succes cu viata :)
Maria, condoleante, draga mea!
RăspundețiȘtergereImi pare extrem de rau ca s-a intamplat asa ceva la voi in familie.
Este trist, foarte trist, adevarat e. Un eveniment din acesta te marcheaza. Si doare.
Vorbeam cu mama ieri. Vorbeam despre Ana, bineinteles, si radeam, ii ziceam ceva de genul: "Doamne, mama, ti-o inchipui pe Ana peste un an, doi, mergand si punand deja intrebari existentiale... si sa o tinem de mana si sa mergem in parc sa ne jucam..." Ceva super simplu, firesc, la care mama mi-a raspuns: "Doamne, sa sa mai apuc clipa aia". M-am mirat ca vorbeste asa si am certat-o un pic....Mi-a raspuns simplu: "Cream ca parintii mei sunt nemuritori... si uite, azi sunt aici si ei nu mai sunt!"
Adevar, mare adevar!
Atat de fragila este viata asta!
condoleante!
RăspundețiȘtergereDraga Maria,
RăspundețiȘtergereIntamplarea (in care eu de fapt nu cred) m-a adus pentru prima data, tocmai astazi, pe blogul tau...Ce poveste trista, ce destin cutremurator, ma gandesc acum iar la dragii mei, asa de multi, care au plecat si ei deja din lumea asta...
Si ca si tine, vad astazi mai bine ca oricand, cat de binecuvantata si de norocoasa sunt, constientizez din nou, ca in viata nimic nu e de la sine inteles.
"A ne aminti cat de repede trece timpul sporeste importanta fiecarei clipe."
- Ecknath Easwaran-
Te imbratisez cu drag si-ti doresc multa putere, sa mergi linistita mai departe pe drumul tau. Dumnezeu sa o odihnesca in pace pe Diana!
Va multumesc mult pentru gandurile voastre bune. Trebuie sa fac o rectificare. Diana nu era insarcinata. Asta nu face durerea mortii ei mai mica. Imi spunea mama ca era o fiinta foarte buna, care a facut mult bine, desi mai nimeni din familia noastra nu stia. Urma sa boteze un copilas nascut de curand, doar pentru ca o auise pe mama ei in maternitate plangand ca nu are nimeni sa-i botee copilul. Si atunci s-a dus, i-am cumparat hainute sa-l scoata din spital si a promis ca-l boteaza ea. Era foarte iubita. Asta ma face sa ma intreb daca, de fapt, sufletul ei isi indeplinise misiunea pe pamant. As vrea sa cred ca ii priveste pe toti ai ei si ca este fericita sa se duca intr-o lume mai buna. Astazi este inmormantarea.
RăspundețiȘtergereDa, toti suntem datori o moarte, dar e sfasietor numai gandul ca trebuie sa te desparti de dragii tai de aici, de copii, de parinti, de soti.
Stiu ca scriu cam tarziu dar condoleante. Nici macar nu stiam ca ai blog. Vroiam sa-ti spun ca mesajul asta mi-a ajuns la inima si efectiv m-a facut sa plang. Aceste ganduri imi treceau si mie prin cap acum 5 ani cand a murit tata numai ca nu am stiut la momentul acela cum sa le scriu undeva. Citind acum ce ai scris mi-am dat seama de cat de scurta e viata. Acum o ai, acum nu mai esti. Va pup si ii urez multa sanatate lui Aidan si sa treceti cu bine peste problemele pe care le aveti.
RăspundețiȘtergere