Intarcarea: daca as putea da timpul inapoi

L-am intarcat pe Aidan pe 23 aprilie, cand avea 2 ani, 6 luni si 20 de zile. Si nu exista zi (inca) in care sa nu regret ca am pus punct. Nu am terminat pentru ca asa a vrut Aidan, ci pentru ca am cedat presiunilor exterioare, pentru ca toti imi spuneau mai direct sau mai voalat ca "fanatismul" meu in ceea ce priveste alaptatul ii facea lui Aidan rau. Pentru ca Aidan nu prea manca si prefera oricand si la orice ora "tita". Pentru ca si din ora in ora, si la sfert de ora, Aidan lasa orice ca sa stea la san...si statea uneori si cate o ora. Nu neaparat ca sa manance, ci doar pentru confort. Ma mangaia incet pe par si se uita pe geam.

Acum, ca si atunci, nu cred ca m-as simti mai bine daca as da vina pe cineva...dar probabil ca daca Aidan ar fi mancat un pic mai bine si Sergiu nu ar fi fost convins ca circul de la masa si frustrarea de toate partile mai mult fac rau decat bine, as fi alaptat si in ziua de azi. Am fost mult timp trista si inca mai am sufletul greu si ma intreb adesea daca am facut bine ceea ce am facut. 

Primele zile au fost cumplite. L-am mintit, evident, ca am cazut si m-am lovit, iar el, dragul de el, m-a crezut. Imi explica cum am facut buf si cum ma doare si ca sa-si aline dorul imi cerea uneori sa-i arat plasturii si varza din sutien. Am avut foarte mult lapte si m-am chinuit vreo doua saptamani cu scosul la pompa si cu frunze de varza pentru ca se angorjau si ma dureau atat de tare incat simteam ca o sa plesneasca. Si ma simteam atat de fara suflet cand il auzeam cum ma roaga cu lacrimi in voce "mami, tita. Te log, putin. Numai putin". 

Si da, au existat multe momente de frustrare in ultimele luni de alaptare, pentru ca aveam zile cand munceam si mancam cu el la san. Zile cand nu se atingea de mancare si insinsta pana la lacrimi sa-i dau tita. Si atunci imi pierdeam cumpatul, taica-su isi pierdea rabdarea si eu apaream ca cea care, cu buna stiinta, ii face rau copilului. Majoritatea noptilor erau cu 3-5 treziri chiar si dupa 2 ani cand nici nu se mai punea problema de foame. Stiu, este copilul mic se trezeste instinctual, asa cum a facut de cand exista oameni pe pamantul asta. 

Si totusi, inca ma mai intreb daca intarcatul a fost the best thing for him and me. Imi vine sa plang cand aud mamici cu copii de varsta lui Aidan care inca mai alapteaza. Sa plang la gandul ca eu m-am oprit si ca l-am privat de ceva bun. Mi-e inca dor sa-l vad atasat la piept. Acum rade strengareste daca il intreb de tita. Imi zice ca inca ii mai este dor de ea si ca ar mai vrea, dar cred ca e mai mult ca radem impreuna. Pentru ca imediat imi spune ca el e baiat si nu bebe.

Prima noapte am petrecut-o in suspinele lui. Din 20 in 20 de minute se trezea si suspina. A doua noapte s-a trezit de 2 ori si a plans tare in timp ce ma impingea de piept. A treia noapte deja s-a trezit doar pe la 5 si a adormit la loc destul de repede. 

Nu a fost atat de complicat precum ma asteptam. I-am spus ca am cazut si a inteles. Ma ruga peste zi sa-i dau tita putin, dar nu a facut scandalul-monstru la care ma asteptam. Inainte de intarcare, daca indrazneam sa-i spun ca as vrea sa mai asteptam un pic, incepea cu lasari pe spate, plansete si tipete sfasietoare. Cand venea de la gradinita primul lucru pe care mi-l spunea cand intra in casa era "mama, tita". 

S-a vazut o imbunatarire vizibila in apetitul lui si la somnul de noapte...dar cu pretul suferintei amandurora. Si degeaba imi spun ca la al doilea copil nu as mai proceda la fel si ca nu mai las pe nimeni sa ma influenteze. 

Imi pare rau de laptele bun pe care l-am aruncat in cele 2 saptamani la chiuveta. Cat as fi vrut sa revin asupra deciziei, sa-i mai dau macar un pic. Dar evident, ca nu am facut-o pentru ca auzeam constant aceeasi placa: cand va fi adult va deochea. 

Daca ar fi fost dupa mine, as fi continuat sa-i mai dau san pana cand se intarca singur...desi stiam ca asta urma sa fie pe undeva pe la 4-5 ani. Stiu ca din punct de vedere al unora, alaptatul dupa 1 an devine „o rusine”. Ni s-a spus de multe ori treaba asta cand il vedeau pe Aidan la san...desi mereu spuneam ca asta e o tampenie si il asiguram pe Aidan ca oamenii aia nu stiau ce spun.

Dupa ce am trecut primul hop, cel mai dificil moment a fost adormitul seara. Imi lua aproape o ora sa-l adorm, timp in care ii spuneam povesti, ii vorbeam de toata copilaria mea la bunica pana ajungeam doar sa-i soptesc in ureche in timp ce el se chinuia sa adoarma. 

Sergiu mi-a tot repetat ca e o etapa normala in evolutia lui Aidan, ca trebuia sa incetam o data si o data. Dar eu as fi vrut sa nu il fac sa sufere, sa simta lipsa si sa se intrebe de ce nu mai poate el sa ceara tita cand vine acasa de la gradinita sau cand e ora de culcare. 

Zile intregi m-a intrebat constant daca ma mai doare tita. Iar eu spuneam un adevar, pentru ca ma durea enorm si aruncam laptele care ar fi putut sa-l aiba el. Sunt sigura ca daca as mai fi avut cateva luni rabdare, mesele de lapte s-ar fi rarit si incet, incet, ar fi ajuns sa renunte singur. Si daca as putea sa dau timpul inapoi, cu siguranta nu l-as mai opri. Ma bucur ca am putut sa-l alaptez atat, dar imi pare rau ca l-am facut sa sufere, sa tanjeasca, sa se intrebe de ce nu se mai poate, sa planga si sa ma implore sa-i mai dau un pic.

Am fost "aplaudata" de majoriatea celor din jurul meu, dar nu m-am simtit nici mandra si nici impacata cu decizia asta. Iar pentru mamele aflate in situatia mea, care nu sunt sigure ca vor sa renunte la alaptat, un gand: go with your motherly instict. It never fails.

Mama vs. Femeie, sau ce cred prietenii despre mine

Am stat mult si m-am gandit daca ar trebui sa scriu despre lunch-ul meu de duminica dupa amiaza impreuna cu doua prietene. E adevarat ca ma macina un pic ceea ce a trebuit sa aud. Am preferat sa cool down si sa think about it before I make it all public. Discutia m-a impins pentru cateva minute spre o viziune sumbra a viitorului meu si am realizat cu ciuda inca o data, cat de usor pot fi descurajata zilele astea. Parca dintr-o data mi se taiasera aripile si am fost redusa la just another mummy with beautiful dreams and zero initiative. Si culmea e ca nu e asa….dar o vorba aruncata poate sa-ti infiga adanc acel cui in suflet si apoi isi face el singur loc, rotiindu-se si infigandu-se mai adanc si mai adanc, pana simti ca-ti explodeaza creierii si ai vrea cumva sa iesi din propria-ti piele, numai sa scapi de self-doubt.

Asadar….duminica dupa-amiaza. Mi-am intalnit prietenele -  o unguroiaca contabila ambitioasa si un pic worhoholic, care incearca sa se impace cu recentul ei statut de single girl si un  tea room manager who always thinks her way is the best way, currently pregnant and totally zen these days -  la Carluccio’s in Covent Garden. Chiar ma bucuram de o iesire cu fetele in oras. Era ca un breath of fresh air.

Discutiile s-au invartit in jurul vietilor noastre  –joburi,  viitorul bebe…inevitabil, s-a ajuns si la mine, iar atunci a inceput tirul intrebarilor si gandurilor lor cu privire la “situatia” mea. Bottom line, amandoua cred ca statutul meu de mama a inlocuit statutul meu de femeie, carierista, etc. Faptul ca eu inca mai alaptez si ca nu imi las copilul de 17 luni seara sa-l adoarma altcineva in timp ce eu vad un spectacol de teatru sunt lucruri pe care ambele ar putea sa jure cu mana pe inima ca nu le vor face niciodata. 

Una vorbea in calitate de viitoare mama, care by the way, nu e niciodata acelasi cu a fi deja mama, iar alta vorbea din prisma unei scurte perioade din viata ei cand a fost nanny la doi copii. Si eu am fost nanny la mai multi copii si eu am decretat inainte de a-l avea pe Aidan ca eu nu voi face asta si asta. Intre timp am facut un copil si perspectiva e total alta.  

Ma uitam la prietena mea insarcinata care-mi spunea ca nu va lasa copilul sa-i schimbe radical viata si ma vedeam pe mine cam pe vremea cand eram insarcinata in 15 saptamani. I-am spus ca planurile de acasa nu sunt niciodata tot una cu alea din targ, dar vorbeam pentru surzi si stiam asta. Si mi-a dat un sfat, bazat pe cum se vede din exterior viata mea. Spunea ea,  ar fi pacat de pozitia mea dinainte de sarcina, de anii de studii, bla, bla, bla...ar fi pacat zic, sa arunc totul pe geam pentru a fi mama full time. Ca nu e drept si nu firesc.

Am incercat sa le explic ca nu sunt mama full time. Da, nu mai muncesc  8-10-12 ore intr-un birou, dar muncesc de acasa si fac aceleasi lucruri ca inainte – media relations, sponsorship applications, article writing – e adevarat, multe pro-bono pentru inceput. Inainte de a-l avea pe Aidan aveam un job pe care voiam sa-l las….dar nu aveam curajul pentru ca a venit criza peste noi, iar salariul era mai mult decat imbietor. Deci I was stuck in a job that care nu-mi oferea decat satisfatia salariului bunicel la sfarsitul lunii, and hating every day my weakness and cowardness to leave and start fresh. 

Apoi a venit Aidan si mi-am promis ca eu la un birou nu ma mai intorc. Ca as vrea sa scriu for a living and maybe do PR for small companies in healthy lifestyle area.

Intre timp planurile s-au mai schimbat, am mai facut proiecte scurte pentru fosta companie, am scris articole pentru diferite businessuri si ma implic si in record labelulul lui Sergiu pe partea de press office. Si incerc din rasputeri sa imi scriu blogurile, fara prea mult success la ora actuala. Lasand toate astea la o parte, ceea ce am incercat sa le explic si nu cred ca am fost auzita cu adevarat este faptul ca nu imi doresc sa ies si sa-l las pe Aidan acasa. Daca iesim, iesim impreuna, mai locally, dar e un feeling good. Ca doua ore la teatru acum nu se compara cu zambetul fiului meu sau cu toate giumbuslucurile pe care le face.

Desigur, ma duc la sala si la yoga si taica-su sta acasa cu el, dar looking back la ultimele 17 luni, nu ma simt privata de nimic. Am calatorit anul trecut mai mult decat inainte de a se naste Aidan, ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze ca am langa mine cea mai mare satisfactie a vietii mele. Sigur ca de la toamna probabil, Aidan va merge la gradinita doua, trei zile si atunci voi avea putin mai mult timp sa dedic planurilor mele profesionale. Dar este chiar asa grav ca nu-mi mai doresc o cariera intr-un birou in centru, unde sa stau lipita de un scaun mult prea multe ore si sa muncesc pentru bunastarea afacerii altuia? Si chiar daca ma voi intoarce intr-o zi intr-un office job, constransa de situatie, sau cine stie…manata de vreo pasiune subita…e chiar asa de grav ca acum nu-mi doresc nimic din agitatia si stressful care vin cu o munca full time la birou? As putea fi foarte usor acuzata de comoditate, dar daca e sa fiu sincera cu mine insami…eu nu vreau sa fiu acea persoana. Nu inca. Sun foarte constienta ca incet, incet, va trebui sa let go, sa am incredere in alte persoane in ceea ce priveste ingrijirea baiatului meu, dar acum simt cu toata puterea ca locul meu este acasa, langa Aidan.  Daca exista vreun lucru de care sa fiu sigura, atunci asta este acela.

Sunt oameni care iubesc jobul la birou. Eu nu sunt una dintre acele persoane. Imi place sa fiu busy, dar prefer sa fiu in fata computerului meu, in casa mea cu cana mea de cafea alaturi.  

Ma uitam la fete si ma chinuiam sa le explic ca nu ies nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu simt nevoia…pentru ca acum prefer sa-l am pe Aidan in preajma si sa ma bucur de anii astia. Pentru as prefer de o mie de ori sa ies la un dinner in trei decat la un girls’s night out.

Ma uitam la ele si ma amuzam cum isi dadeau cu parerea despre lucruri de care, de fapt, nu au habar. Niciuna dintre ele nu este mama. Si chiar daca una se pregateste sa devina, are doar o idee preconceputa despre cum va fi viata ei dupa. Spuneam mai devreme ca e genul de femeie care considera ca modul ei de a gandi si face lucrurile este cel mai bun. Uneori e bine asa. Nu ca mine care ma framanta mereu indoiala si neincrederea in propriile-mi capabilitati si talente. Mama a reusit sa inoculeze in gandirea mea treaba asta cu sa fii modest dus pana la a-mi discredita uneori si calitatile pe care intr-adevar le am.  Mi-a spus mereu sa nu ma laud ca eu stiu mai bine, eu fac lucrurile cel mai bine, eu sunt buna de pus in rama. Dar poate, uneori, e nevoie sa-ti fii laudator…nu am reusit inca niciodata performanta sa-mi mi le dau singura calde in fata oglinzii despre cat sunt de buna, frumoasa si de curajoasa. Desi am citit exercitiul asta intr-o carte a unui hipnoterapeut din UK care te invata cum sa treci peste frici si indoieli si sa reusesti in tot ce-ti propui.  Poate ar trebui sa reiau lectura.

Am ramas cu un gust amar dupa intalnirea asta si nu pentru ca m-as fi suparat pe ele si pe imaginea eronata pe care o au despre mine - a unei femei care nu face nimic altceva decat isi pazeste copilul toata ziua. Mi-am adus aminte ca si eu la randul meu am facut la fel cu ani in urma. Ii spuneam mereu unei prietene bune care a stat acasa cu copilul pana dupa 3 ani, in timp ce tinea contabilitatea afacerii sotului ca ar cam trebui sa inceapa munca, sa iasa si sa socializeze ca se nu se tampeasca acasa.

Si iata-ma acum…incoltita de prieteni pe aceeasi tema. Sa nu mai spun ca simt suferinta tatalui meu ca mi-am abandonat marea cariera de PR-ista si stau acasa cu copilul si muncesc pe bani putini sau pe nimic. Nu vreau sa fiu gresit inteleasa, prietenele mele si-au exprimat opinia lor sincera si chiar cred ca pe undeva sunt ingrijorate de bunastarea mea psihica. Ele se tem ca am cazut intr-o stare in care ma complac, unde singura satisfactie este ingrjirea copilului meu. Ca am devenit sclavul statutului de mama. Dar cred ca in loc sa dea verdict despre cum se vad lucrurile din afara, mai bine ar fi pus niste intrebari si ar fi ascultat cu adevarat raspunsurile mele.

Cand am aflat ca vom avea un copil mi-am dat un an de crestere, exclusive baby-time, no work. Eram sigura ca mai mult de atat nu rezist acasa. Iata ca vor trece doi si nu am nicio o chemare nemarturisita pentru viata de birou. Da, imi doresc sa muncesc si sa am un trai decent ca freelancer, poate si un part time la o revista m-ar incanta. Dar nu sa dedic 3 sferturi din ziua mea unui job ca multe altele in detrimental  bunastarii mele mentale. 

Asta incercam sa le explic si lor la masa, ca vreau sa fac parte dintre acei oameni care-si fac jobul cu placere, nu ca trebuie sau ca imi umple frigiderul si-mi plateste ratele la masina. Poate sunt o naiva, idealista. Prietena mea contabila mi-a spus de altfel ca visez, ca 90% din oameni fac joburi pe care le detesta, dar care le asigura un trai decent. Pentru ea nu este un lucru important sa faca ce-i place, mi-a marturisit. Nici nu crede ca-i place, dar banii sunt importanti. Ii dau siguranta si un somn linistit noaptea.

Uitandu-ma inapoi la ultimii doi ani, nu am niciun regret. Ma bucur ca am avut privilegiul de a sta acasa si a-mi creste copilul. Si o voi face fara reserve si la urmatorul, daca vrea sa apara. Ma bucur enorm ca am fost prezenta cand a zambit prima data, cand a facut primul pas sau cand a spus primul cuvant. Nu consider ca am pierdut nimic, ca mi-am ratat viitorul stralucit sau ca as fi avut de castigat daca ma intorceam la munca dupa un an.

In acelasi timp sunt atatea mame care muncesc si nu vad nimic rau in asta, atata timp cat a fost o decizie luata cu toata inima, care le face fericite si implinite. Sau poate au facut-o ca nu au avut alta solutie. Dar eu sunt norocoasa pentru ragazul asta. 

Intalnirea cu prietenele mele a avut si un efect bun, pe langa toata panica creeata de subita injectie de neincredere in fortele mele creatoare si de business: m-a impulsionat sa sa incerc mai tare sa-mi transform idealismul in realitate. Si m-a invatat sa nu mai emit niciodata pareri si sfaturi intr-o situatie care este cu totul way out of my league. Cel mult, vazut de pe partea cealalta, suna ridicol si putin fortat.