Daca eu nu as fi

Nu am mai scris un timp din lipsa de timp si din tristete. Probabil ca majoritatea mamicilor, am fost si eu afectata de sinuciderea Madalinei Manole. Am trecut prin soc, tristete si in cele din urma, ciuda. Ciuda ca nu a putut trece peste incercarile emotionale, psihice, fizice, pentru a putea ramane alaturi de puiul ei. E dureros gandul ca un bebe de un an a ramas fara mama. O prietena buna imi spunea ca e gresit sa judeci sinucigasii. In capul fiecarui om se intampla lucruri ciudate si nimeni din afara nu poate sa inteleaga sau sa creada ca a inteles de ce sau de ce nu. 

Nu o judec, dar am incercat sa ma gandesc la ce as simti daca eu nu as mai fi in viata lui Aidan, la faptul ca nu l-as mai vedea si nu l-as mai strange in brate. La faptul ca ar creste fara ca eu sa-l pot incuraja cand cade si sa-l laud cand reuseste chiar si doar sa-si duca singur lingurita la gurita. Am incercat sa-mi inchipui cum ar fi sa nu-i mai simt manutele strangandu-mi gatul, muscatura usoara de obraz in chip de sarut si ochii lui hazlii care imi spun ca ma iubesc neconditionat. Am incercat sa ma sustrag din clipele vietii lui de acum incolo. Si nu am putut. Mi s-a incretit pielea pe mine si mi-au dat lacrimile. 

Trebuie ca fiinta asta a suferit enorm daca a putut ea sa-si ia viata si sa-si lase copilul pe care si l-a dorit ani de zile, singur, fara macar o amintire cat de mica despre ea. La un an, copii au toata nevoia de mama, de iubire, de mangaiere. Iar ea, crezand ca face tuturor un serviciu, l-a lasat fara caldura ei. M-am intrebat obsesiv, daca, in ultimele ei minute de viata, s-a aplecat deasupra patutului copilului ei si a crezut pana la final ca face un lucru bun, necesar. 

Seara imi privesc baiatul dormind si-i multumesc lui D-zeu ca sunt aici sa ma bucur de el. Si-l rog mereu sa mi-l tina sanatos si pe mine aproape de el cat mai mult cu putinta.