L-am intarcat pe Aidan pe 23 aprilie, cand avea 2 ani, 6 luni si 20 de zile. Si nu exista zi (inca) in care sa nu regret ca am pus punct. Nu am terminat pentru ca asa a vrut Aidan, ci pentru ca am cedat presiunilor exterioare, pentru ca toti imi spuneau mai direct sau mai voalat ca "fanatismul" meu in ceea ce priveste alaptatul ii facea lui Aidan rau. Pentru ca Aidan nu prea manca si prefera oricand si la orice ora "tita". Pentru ca si din ora in ora, si la sfert de ora, Aidan lasa orice ca sa stea la san...si statea uneori si cate o ora. Nu neaparat ca sa manance, ci doar pentru confort. Ma mangaia incet pe par si se uita pe geam.
Acum, ca si atunci, nu cred ca m-as simti mai bine daca as da vina pe cineva...dar probabil ca daca Aidan ar fi mancat un pic mai bine si Sergiu nu ar fi fost convins ca circul de la masa si frustrarea de toate partile mai mult fac rau decat bine, as fi alaptat si in ziua de azi. Am fost mult timp trista si inca mai am sufletul greu si ma intreb adesea daca am facut bine ceea ce am facut.
Primele zile au fost cumplite. L-am mintit, evident, ca am cazut si m-am lovit, iar el, dragul de el, m-a crezut. Imi explica cum am facut buf si cum ma doare si ca sa-si aline dorul imi cerea uneori sa-i arat plasturii si varza din sutien. Am avut foarte mult lapte si m-am chinuit vreo doua saptamani cu scosul la pompa si cu frunze de varza pentru ca se angorjau si ma dureau atat de tare incat simteam ca o sa plesneasca. Si ma simteam atat de fara suflet cand il auzeam cum ma roaga cu lacrimi in voce "mami, tita. Te log, putin. Numai putin".
Si da, au existat multe momente de frustrare in ultimele luni de alaptare, pentru ca aveam zile cand munceam si mancam cu el la san. Zile cand nu se atingea de mancare si insinsta pana la lacrimi sa-i dau tita. Si atunci imi pierdeam cumpatul, taica-su isi pierdea rabdarea si eu apaream ca cea care, cu buna stiinta, ii face rau copilului. Majoritatea noptilor erau cu 3-5 treziri chiar si dupa 2 ani cand nici nu se mai punea problema de foame. Stiu, este copilul mic se trezeste instinctual, asa cum a facut de cand exista oameni pe pamantul asta.
Si totusi, inca ma mai intreb daca intarcatul a fost the best thing for him and me. Imi vine sa plang cand aud mamici cu copii de varsta lui Aidan care inca mai alapteaza. Sa plang la gandul ca eu m-am oprit si ca l-am privat de ceva bun. Mi-e inca dor sa-l vad atasat la piept. Acum rade strengareste daca il intreb de tita. Imi zice ca inca ii mai este dor de ea si ca ar mai vrea, dar cred ca e mai mult ca radem impreuna. Pentru ca imediat imi spune ca el e baiat si nu bebe.
Prima noapte am petrecut-o in suspinele lui. Din 20 in 20 de minute se trezea si suspina. A doua noapte s-a trezit de 2 ori si a plans tare in timp ce ma impingea de piept. A treia noapte deja s-a trezit doar pe la 5 si a adormit la loc destul de repede.
Nu a fost atat de complicat precum ma asteptam. I-am spus ca am cazut si a inteles. Ma ruga peste zi sa-i dau tita putin, dar nu a facut scandalul-monstru la care ma asteptam. Inainte de intarcare, daca indrazneam sa-i spun ca as vrea sa mai asteptam un pic, incepea cu lasari pe spate, plansete si tipete sfasietoare. Cand venea de la gradinita primul lucru pe care mi-l spunea cand intra in casa era "mama, tita".
S-a vazut o imbunatarire vizibila in apetitul lui si la somnul de noapte...dar cu pretul suferintei amandurora. Si degeaba imi spun ca la al doilea copil nu as mai proceda la fel si ca nu mai las pe nimeni sa ma influenteze.
Imi pare rau de laptele bun pe care l-am aruncat in cele 2 saptamani la chiuveta. Cat as fi vrut sa revin asupra deciziei, sa-i mai dau macar un pic. Dar evident, ca nu am facut-o pentru ca auzeam constant aceeasi placa: cand va fi adult va deochea.
Daca ar fi fost dupa mine, as fi continuat sa-i mai dau san pana cand se intarca singur...desi stiam ca asta urma sa fie pe undeva pe la 4-5 ani. Stiu ca din punct de vedere al unora, alaptatul dupa 1 an devine „o rusine”. Ni s-a spus de multe ori treaba asta cand il vedeau pe Aidan la san...desi mereu spuneam ca asta e o tampenie si il asiguram pe Aidan ca oamenii aia nu stiau ce spun.
Dupa ce am trecut primul hop, cel mai dificil moment a fost adormitul seara. Imi lua aproape o ora sa-l adorm, timp in care ii spuneam povesti, ii vorbeam de toata copilaria mea la bunica pana ajungeam doar sa-i soptesc in ureche in timp ce el se chinuia sa adoarma.
Sergiu mi-a tot repetat ca e o etapa normala in evolutia lui Aidan, ca trebuia sa incetam o data si o data. Dar eu as fi vrut sa nu il fac sa sufere, sa simta lipsa si sa se intrebe de ce nu mai poate el sa ceara tita cand vine acasa de la gradinita sau cand e ora de culcare.
Zile intregi m-a intrebat constant daca ma mai doare tita. Iar eu spuneam un adevar, pentru ca ma durea enorm si aruncam laptele care ar fi putut sa-l aiba el. Sunt sigura ca daca as mai fi avut cateva luni rabdare, mesele de lapte s-ar fi rarit si incet, incet, ar fi ajuns sa renunte singur. Si daca as putea sa dau timpul inapoi, cu siguranta nu l-as mai opri. Ma bucur ca am putut sa-l alaptez atat, dar imi pare rau ca l-am facut sa sufere, sa tanjeasca, sa se intrebe de ce nu se mai poate, sa planga si sa ma implore sa-i mai dau un pic.
Am fost "aplaudata" de majoriatea celor din jurul meu, dar nu m-am simtit nici mandra si nici impacata cu decizia asta. Iar pentru mamele aflate in situatia mea, care nu sunt sigure ca vor sa renunte la alaptat, un gand: go with your motherly instict. It never fails.
