duminică, 13 decembrie 2009

degetul mare

Mai intai au fost incercari timide de a duce mana spre gurita. Miscari stangace de recunoastere, pumni in cap din lipsa de coordonare. Apoi pumnul a nimerit gura si asistam amuzati la sunete de plescaiala. Ne distram pe seama lui, cu cata cazna incerca sa-si bage tot pumnu' in gura si nu-i prea iesea pasenta. nu prea nimerea unghiul. Apoi scotea cate un oftat de multumire cand, plin de saliva pe toata fata, reusea sa-si bage jumate de pumn in gura si tragea cu satz. La inceput am crezut ca-i era foame. Dupa aia am descoperit ca uneori, o face pentru comforting.

Dar de vreo doua zile din tot pumnul a ales doar degetul mare. Si-si mangaie gingiile si trage de el cu sete de parca ii curge lapte si miere. Cum explici unui bebe de doua luni si cateva zile ca degetul e treaba periculoasa? Ca s-ar putea sa ramana stuck with it pana la adanci batranete. Ca-i cresc dintii stramb si va trebui sa poarte aparat.

Daca fratele meu nu ar fi facut o pasiune nemuritoare pentru degetul cel mare de la mana stanga (exact ca fiu-meu) poate m-ar fi amuzat. Dar asa ma tot chinui sa-l fac sa "inteleaga" ca nu e voie, ca e cah si ca poate ar fi mai bine sa o incercam pe suzi. Azi am scos-o din cutie chiar si am sterilizat-o cu tact. Degeaba. cand i-am dat-o a scuipat-o de parca avea pelin. Si chiar daca am tot insistat o dupa amiaza intreaga, o mesteca de parca i-am dat o bucata de soric. In sinea mea, eram foarte mandra ca nu o vrea...dragu' mamii, drag. Dar nici sa ma foloseasca pe post de suzeta ca sa adoarma, nu as vrea.

Cand e foarte suparat pe mine, imi impinge barbia cu mana, doar, doar inteleg din tanguielile lui ca el vrea un pik de suzeteala, dar nu de plastic, nuuuu...de aia adevarata de unde iese si laptic.

vineri, 4 decembrie 2009

2 luni

Piski a implinit ieri 2 luni...pe zi ce trece se face tot mai frumos. Cel putin asa il vad eu, ca doar sunt maica-sa. A crescut, s-a lungit si cand ma uit la pozele lui din primele zile, imi dau seama cat s-a schimbat.

Acum imi doarme pe piept, ca de obicei. Stiu, mi se spune mereu ca nu e bine ce fac, dar nu pot sa ma abtin. E puiul meu scump si orice moment in care pot sta cu el in brate, e o minune.

Mi-au placut mereu copii, dar nici in visele mele cele mai indraznete nu as fi crezut ca pot fi atat de innebunita dupa botul asta de om care uneori urla de-mi sparge timpanele. Prin saptamana a sasea a inceput sa zambeasca voit, iar acum, diminetile sunt o splendoare cand ne intampina cu gurita mare si limba impleticita, cand se lasa dragalit si pupacit si daca are chef, mai sta si la povesti.

Ne face sa radem cand incepe sa se intinda dupa ce a mancat copios sau a dormit una buna, sau cand nu e hotarat daca sa-si inceapa ora de plans pe la 8 seara sau sa mai stea. incepe asa intr-o doara, cu cate o jumate de scancet, neconvingator...sa vada in ce ape ne scaldam. daca nu-l bagam in seama, o ia din ce in ce mai serios pana cand ajunge sa ne surzeasca. Si atunci, opreste-l daca mai poti.

As vrea sa pot opri timpul in loc, sa-l mai am asa mic si nestiutor, al meu si doar al meu, ferit de tot ce e urat si rau in lumea asta. Incerc sa ma bucur de fiecare moment pe care-l petrec alaturi de el pentru ca se duc repede si sunt asa de pretioase.

Uneori ma gandesc cu groaza ca intr-o zi va pleca pe drumul lui si voi asista, poate neputincioasa, la greutatile care-l vor incerca. Si ma doare sufletul de pe acum. Acum abia inteleg cat ii e de greu unui parinte sa-si vada copilul trist, chinuit, in durere.

Incerc sa nu-mi las prea multe monologuri din astea interioare. Nu fac decat sa ma intristeze, cand Piski al meu e inca mic si plangacios si protejat de doi parinti care-l iubesc nespus.

duminică, 1 noiembrie 2009

Patru saptamani de viata

31 Octombrie 2009

Iubitul meu iubit, azi ai implinit 4 saptamani de cand ai venit pe lume. Imi promit mereu ca iti voi scrie mai des gandurile si trairile mele, ca sa-ti umple golurile amintirilor pentru cand vei fi mai mare. Desi au trecut patru saptamani, parca a fost ieri cand Amy(moasa) mi te-a pus in brate si tu oracaiai neconsolat.
Patru saptamani si eu te iubesc din ce in ce mai mult. Ma uit la tine cand dormi si-mi dau lacrimile de fericire ca existi, ca esti al meu si ca esti atat de frumos si de perfect.

In prima saptamana cand te-am adus acasa, te verificam din 2 in 2 minute sa vad daca mai respiri. Seara plangeam cu tine in brate si-l rugam pe D-zeu sa te fereasca de rau, sa nu ma pedepseasca in vreun fel si sa ai tu de suferit. Nasterea a fost dureroasa, dar totul a decurs extraordinar. Imi era si inca mi-e frica uneori sa nu patesti ceva si toata fericirea mea sa se naruie.

Pana cand nu te-ai nascut, nu am putut intelege ce simti cand esti mama. Acum insa, STIU si e minunat. Nu cred ca as putea explica in cuvinte, oricat de mult as incerca.
Si vad cum cresti pe zi ce trece, acum ganguresti mai mult, faci fatzuci dragute cu gurita ta carnoasa, oo-uri si uu-uri, razi in somn si te tot rog sa imi zambesti sic and esti treaz. Dar inca nu esti pregatit.

In fiecare zi te vad cum devii mai puternic, mai alert, cum esti mai atent la lumea din jur. Esti atras de lumea de afara si de ghivecele mele cu flori de la fereastra.
Multe nopti adormi pe pietul meu si ne prinde dimineata asa. Dragul mamii pui, imi doresc sa te cresc frumos, sa fii bun, sa fii tolerant, sa iubesti frumosul si sa fii marinimos.

joi, 24 septembrie 2009

Sometimes, you can't avoid disappointment

I wonder why some people never cease to disappoint you. No matter how hard you try to cut them some slack, truth is, their spiteful words affect you, hurt you and stay with you for a long time. They taint your soul and cloud your day. And while the other doesn't even give a damn ... your mind races endlessly, obsessing over that meaningless word, again and again like a broken record.

And the worst of all...having to hear the gossip through the grape vine, and not being able to fight back.

Truth is, there will always be something people will complain about, and well, many times that may be something you've done. You have to accept that some people always look around to find somebody to blame, to point the finger at, to accuse and complain about out...and that is simply because it is easier than accepting your own faults.

Being less judgemental and putting yourself in the other one's shoes from time to time could be a start to becoming a better person. That is, as long as you think or feel there is something to improve about yourself. As long as you posses the humbleness one needs to see and acknowledge your faults and replace them with more beautiful and noble qualities.

In the end, we all strive to become better, more tolerant. Or at least, we all should aim for this. For some of us, this is the very meaning of our existence, our journey through life. For others, indulging in selfishness, throwing dirt in somebody's face and many times behind their backs, are the very definition of their existence. And they thrive on it.

miercuri, 16 septembrie 2009

Almost over

I am in my last two weeks of pregnancy...Did I enjoy it as much as I could have? Did I speak to my baby as much as I should have? Did I sing to him and made him feel special as much as I would have liked?

There is one thing I know I didn't do enough. And that is to write about my experiences, my feelings, my emotions. I promissed myself I would keep a journal for my baby to read when he gets older. And I feel somehow guilty for not sticking to it, for not seizing the moment. Because every step of our journey was and is precious - from denial, to acceptance and happiness.

During pregnancy things can get tougher, especially when the pregnancy is not expected. And then you have to deal with parents' personality crisis and judgemental remarks such as ... what will the world say?

And then there are the bad days, when you can barely wake up or or when your ankles get so swallen you can hardly walk, or when heartburn makes you cry.

But in the end...you come to realize that nothing really matters. That a small being has been growing inside you from nothing more than a cell. That he had a heartbeat at only 6 weeks and although big as a bean, he had little hands, fingers and even nails.

And you realize all of a sudden that it is trully a miracle...we are always looking for miracles, but somehow fail to see the ones so obivous.

Some struggle and go through great sacrifice to have a baby, while others reject the very idea of having one, even when they find out they would. Strange little world we live in, isn't it?

And coming back to my initial thoughts, I wounder if I complained too much about all the bad parts of the pregnancy instead of being simply happy for what it really means.

Thinking of my baby makes me cry sometimes...tears of happiness and love that probably I will never be able to express in words, no matter how much I would try.

I hope that beyond everything, he feels I love him and that he is welcome in this world with affection and happiness.

marți, 14 iulie 2009

mandrie de viitoare mama

Copilasul nostru s-a intors cu capul in jos, are 1 kilogram si 250g la 29 de saptamani si statea pudic sa-l pozeze doamna doctor. La auzul acestor vesti minunate, mi-a crescut inima in piept si mi s-au umezit ochii, ca si cum bebe ar fi facut nu stiu ce nazdravanie. Intampin fiecare zi cu nerabdarea omului care experimenteaza un miracol, care stie cat este de norocos pentru tot ceea ce se intampla in viata lui si care nu vrea sa piarda nici o clipa din imensa bucurie de a trai.

Peste zi mi se umple sufletul de bucurie la gandul ca in curand il voi strange in brate, il voi mangaia si-l voi privi cum doarme. Mi-l inchipui cum doarme linistit, in timp ce eu nu ma mai satur privindu-l.

Am zile cand nu mai am rabdare, as vrea sa-l vad, sa-l cunosc, sa-l tin in brate si sa-l alint.

duminică, 12 iulie 2009

Acasa e pace

E duminica, e liniste, afara ploua marunt in luna lui cuptor de parca ar fi octombrie. Acasa la ai mei e pace si bine si atat. Nu-mi doresc sa fac nimic mai mult decat ceea ce fac: stau, privesc ploaia, cerul plumburiu, citesc cartea Reginei Maria despre viata ei si-mi simt copilul vioi controbaind pe sub coastele mele, de parca incearca sa-si testeze limitele camarutei.

Asta e concediul meu in aceasta vara si daca as fi intrebata ce altceva as vrea sa fac, as sti sigur ce sa raspund: nimic mai mult din ceea ce fac - citesc, scriu, privesc ploaia si soarele, si cerul si oamenii care trec pe strada.

De obicei ma macina graba, panica aceea ca trec orele si nu am facut nimic, ca trec zilele si anii si se duce viata mea, iar eu parca nici nu ma urnesc. Dar in aceste cateva zile, parca am reusit sa opresc timpul, sa ma suspend undeva intre doua clipe si sa savurez pe indelete placerea de a nu face mare lucru decat de a-ti odihni creierul si sufletul pentru ziua, saptamana, luna ce vine.

Mai am cateva zile si va trebuie sa ma intorc in vartejul vietii londoneze, cu ore lungi la birou, alergat spre casa, pregatiri pentur venirea lui bebe, drumuri pe la consiliu si alte bazaconii. Dar acum e liniste, camera copilariei mele e la fel de primitoare ca intotdeauna, cartile imi zambesc de pe rafturile bibliotecii, iar eu sunt fericita in linistea din jur.