miercuri, 8 decembrie 2010

Joaca - Pana de idei

Acum vreo doua saptamani, eram sigura ca am gasit leacul momentelor de plictiseala ale lui Aidan: mersul la playgroups. Am rasuflat usurata cand am vazut cata bucurie pe capul lui cand ajungeam dimineata la copii. Ceea ce nu am luat in calcul a fost yet again, o alta raceala. Iarasi am ajuns la antibiotic pentru tusea productiva si riscul de a se extinde la plamani. Observ ca face niste bronsite urate. La el o usoara raceala se transforma intr-o behait in stil magaresc, muci pana in barba si ochi aposi, iar toate astea il tin cam 2 saptamani.

Ba mai mult, a mai facut si o nenorocita de infectie in ureche si il chinui de trei ori pe zi cu picaturi, care-l fac sa planga ca o balena esuata. Nu ca as sti cum se tanguieste o balena, dar ma gandesc mereu ca trebuie sa fie ceva asemanator cu ceea ce face Aidan in momente de criza maxima.

Bun, asta a fost o paranteza cam mare, ca de fapt eu voiam sa spun cu totul altceva. Momentele alea de plictiseala nu mai pot fi pacalite cu dusul la playgroup, pentru ca ultimul lucru pe care-l vreau e sa o tin toata iarna intr-un antibiotic. Afara e cumplit de frig si mai mult de juma de o ora nu mai are rabdare in carut.

Si atunci, incerc zi de zi sa-mi storc creierii si sa vin cu idei noi despre cum as putea eu sa-l distrez pe Aidan in casa. Ne place sa citim si luam la rand fiecare carte, unde explicam despre toate animalele, fetitele si baieteii posibili si imposibili. Mai tragem dupa noi un avion, un laptop, un lego...dar cat? Il vad uneori cum se uita cu ochii tristi si goi la maldarul de jucarii, dupa care vine si ma trage de pantaloni sa-l iau in brate. Cand n-are ce face, se cere in brate. 

Recunosc, nu sunt o persoana foarte creativa cand vine vorba de jocuri de copii. Incerc mult sa ma inspir din ce aud pe la alte mame sau ce mai citesc pe internet. Am vrut sa ma apuc sa-i confectione trenulete si masini din cutii de pantofi, dar mi-am dat seama ca-mi lipsesc din casa creioanele si hartia colorata. 

Asa ca pana  sa ajung la o librarie, m-am inarmat cu reteta de "plastelina de casa" pe care mi-au dat-o la playgroup ultima oara cand am fost si m-am dus la supermarket. Aveam asa o apasare pe suflet de dimineata, vazandu-l invartind anemic un ciocan de lemn si uitandu-se in jur la ce ar mai putea sa darame din biblioteca sau sa traga de pe masa. 

Imi-am aduc aminte ca pe vremea cand aveam eu vreo 4 ani, cel mai mult imi placea sa fur faina, apa, ulei si zahar din camara cu provizii a bunicii, sa ma refugiez cu oale si ulcele sub nucul cel batran din gradina si sa ma joc de-a bucataria. Bunica-mea vedea cum i se imputineaza bucatele pe zi ce trece, si ma mai lua la rost, dar eu eram incantata cu ce framantam acolo. Daca se intampla sa mai am si "musafiri" pe alti nepoti veniti in vacanta la bunici, eram cea mai fericita.

Plastilina de casa e garantat  distractiva, pentru ca am incercat-o noi la playgroup. Iar pentru forme, voi folosi cele cumparate de mine de la Ikea pentru turta dulce:

Reteta de plastilina de casa (playdough):

Ingrediente:
2 cani de faina alba
1 cana sare
2 cani apa
2 linguri ulei
4 lingurite de sos tartar (noi l-am cumparat pe cel mai ieftin din supermarket)
colorant de mancare (le-am gasit la raionul de produse pentru facut dulciuri in casa, langa esentele de vanilie, rom, etc).

Mod de preparare:
Se amesteca toate ingredientele. Se "gatesc" in microunde timp de 5 minute.
Lasati sa se raceasca si La Joaca!

Dar pana am iesit din casa, ne-am jucat un pic asa: http://www.activitaticopii.ro/activitati_balansoar.

Nu prea stie el unde sa loveasca in asa fel incat sa sara broscuta pe care i-am asezat-o in "balansoar", dar ma indemna pe mine sa dau eu. Si cand a vazut ca nu-i iese, mi-a aduc cartea cu Fifi & the flowertots sa-i citesc. Asta a fost asa, praf in ochi, sa nu cumva sa se faca de ras ca nu stie jocul de-a balansoarul. In 10 secunde a aruncat si cartea cat colo si a plecat in cautarea acelui ceva distractiv.

In concluzie, sunt recunoscatoare ca am surse de inspiratie cand imaginatia nu ma ajuta sa inventez jocuri distractive pentru prichindica. 

luni, 22 noiembrie 2010

And we are back

Desi imi mai iau notite ici si colo despre evolutia lui Aidan, nu-mi mai gasesc timp sa scriu ca lumea, asa cum imi doresc s-o fac, daca nu zilnic, macar de 2-3 ori pe saptamana.

Cautand altceva in computer, am dat peste niste poze facute cu telefonul meu.

Asa arata Aidan prin iulie-august 2010.







                             Asa era Aidan in prima zi de viata.

Incredibil ce schimbare, nu? Si totusi e acelasi bot de om. Acum e un piticot care misuna ca o furnica, descopera si experimenteaza lumea din jur - un perimetru ce se largeste pe zi ce trece si care, probabil ca la un moment dat, va insemna pentru mine, undeva mult prea departe de mine.
Am revazut cu drag si emotie pozele facute in primele lui ore si zile de viata si am incercat sa-mi inchipui ce va gandi peste cativa ani cand se va uita la ele. As vrea sa pot gasi si inventa cuvinte care sa-i explice miracolul existentei lui, al existentei fiecaruia dintre noi aici, pe lumea asta.

Probabil ca nu voi reusi. Dar va intelege desigur, atunci cand, la randul lui, va simti fiorii calzi si minunati ai iubirii parintesti care ma trec de fiecare data cand imi odihnesc ochii pe fetisoara lui zglobie, zambind-mi buclucas cu dintisori de iepuras.

In fiecare zi ma uimeste cat de bine intelege si cat de usor ma face sa inteleg ce vrea, desi scoate doar sunete gen "ta-ta" in timp ce-mi arata cu degetul tinta lui. Pana acum, cu mici incurcaturi, stie sa-mi arate piciorul lui, nasul (doar al altora si al jucariilor), dintii si urechile lui, plantele de apartament sau intinde mana inspre geam daca il intreb unde e afara. La intrebarea "cati ani ai?" ridica brusc degetul aratator mandru si drept si zice ceva gen "do".

Merge in mare viteza, mereu grabit sa insface ceva, se impiedica des pentru ca nu catadicseste sa se uite pe unde calca. Nu ocoleste nimic si are o metoda rapida si eficienta de a cobori cele 4-5 trepte din casa, prelingandu-se usor pe burta. Ii place sa scoata oalele si vasele din dulapurile din bucatarie si le vantura cu entuziasm pe toata podeaua camerei.

Jucaria lui preferata e un catel pufos maro pe care-l smotoceste si-l iubeste chiar si in somn. Cartea lui preferata e Fifi & the flowertots Hide & sick. Ii place sa descopere fetitele, legumele si florile din spatele cartoanelor colorate. Cand mai descopera cate o fetita striga fericit "itzzz", iar cand ajunge la "baietelul verde" scoate niste sunete mai guturale pe care nu le pot reproduce in scris.

Aidan creste si se smechereste, iar eu ma bucur si ma simt atat de norocoasa ca inca stau cu el acasa si-l am aproape. Mi-am promis ca vom merge macar de doua ori pe saptamana la playgroup, iar taica-sau e chiar pornit sa-l duca el la unul in fiecare vineri. Miercurea trecuta l-am dus la messy play si nu mai putea de fericire. Se plimba tantos printre copii si jucarii si tipa de fericire.

Am ales sa nu dau importanta faptului ca jucariile erau de-a dreptul murdare, ca toti copii tuseau si aveau muci sau ca usa de la curtea interioara era mereu deschisa in timp ce copii nostri se jucau pe jos, in conditiile in care afara nu erau mai mult de 5 grade C. Am facut-o pe portarul si am incercat sa-l feresc cat am putut. Au fost doua chestii care m-au cam debusolat:

1. Toaletele infecte, asemanatoare cu baile publice din Romania la care copii aveau acces direct si carora Aidan le-a dat tarcoale cu insistenta.

2. La o masa copiii mai marisori  de 2-5 ani se jucau cu niste apa, zahar pudra, biscuiti si confetti de ciocolata. Era un fel de "baking time".

Toate bune si frumoase pana aici. Playgroupul e messy play, unde copii experimenteaza cu tot felul de ingrediente si texturi. Dar nu mi-a placut ca la final, ca rasplata, unele mamici le-au dat voie sa-si manance biscuitii aia plini de zahar si de ciocolata. Stiu, sunt o fanatica cand vine vorba de zahar, dar ma gandesc la cat de nasol ma simt eu dupa un week-end de dezmat cu ciocolata si dulciuri made in Italy...deh....in deplasare nu se pune ca am trisat. :-P

duminică, 24 octombrie 2010

grumbles and grunts: is he sleeping through the night? (part two)

grumbles and grunts: is he sleeping through the night? (part two): "so here's where we left off yesterday: why is this the first question everyone asks? since when did we expect babies to sleep through the ni..."

luni, 6 septembrie 2010

in drum spre pizza












Sambata, 4 septembrie 2010 - Mergem la o pizza fara carut!

miercuri, 1 septembrie 2010

Ce sens are moartea?

Ieri a murit Diana, vara tatei. Avea 33 de ani si era insarcinata, dupa multe tratamente si o sarcina extrauterina. Nu a vazut semnalele luminoase, nu a auzit sunetele de la calea ferata si a spulberat-o trenul. Se intoarcea cu masina de la parinti, unde mersese sa ia un catel sa-l duca la veterinar in oras.


De ce Doamne? Care e lectia mortii ei? Asta i-a fost soarta? E pedeapsa? Ce e? Nu vreau sa imi inchipui ce e acasa acum. M-am intalnit cu ea in mai. Locuia langa farmacia unde lucreaza mama. A trecut cu masina, l-a vazut pe Aidan, m-a felicitat. Nu am fost apropiate, desi am mers la acelasi liceu. Era cu un an inaintea mea. Dar asta nu-mi micsoreaza socul si regretful.


Vesti din astea ma fac sa ma rog si mai mult pentru sanatatea si viata copilului meu. Ma fac sa apreciez ce am. Restul nu conteaza, sunt nimicuri si pot trai fara ele. Nu e, cred, nimic mai cumplit pe lumea asta decat sa-ti moara copilul.


Sunt norocoasa, binecuvantata si nu am cuvinte destule sa multumesc pentru ceea ce am. Pentru ca viata mea pana acum a fost ocolita de adevarate nenorociri. In ultima vreme, mai mult si mai mult mi se aduce aminte ce firava e existent noastra pe pamantul asta. Sau sunt eu mai sensibila la lucrurile din jur? Faptul ca am devenit mama ma face mai empatica?


Pe masura ce inaintez in varsta, ma gandesc tot mai mult la faptul ca toate lucrurile au un sfarsit. Inclusiv viata mea se va curma la un moment dat. Mi-e greu sa accept si as vrea sa nu ma mai gandesc. Dar nu pot. Ma intristez zilnic gandidu-ma la cat de fara sens poate fi uneori existent noastra.  Sau poate are un sens, dar nu-l percepem noi. O secunda, doua de neatentie si gata. Nu mai esti. Si lasi in urma durere, suferinta, lacrimi.


Dar nu putem decat sa mergem inainte. De dragul copiilor nostrii, de dragul parintilor nostrii, de dragul vietii pe pamantul asta. As vrea sa avem capacitatea de a intelege altfel moartea. De a trece altfel peste suferinta provocata de disparitia cuiva drag. Oare nu exista, undeva in adancul fiintei noastre, un mecanism care sa faca acceptarea mai usoara? Daca lumea de dincolo e mai buna si mai frumoasa, de ce trebuie sa suferim atat de mult pentru plecarea celor dragi dintre noi?


As vrea sa cred cu toata fiinta ca venim aici sa invatam, sa indreptam greseli, sa devenim mai buni. Si revenim in alte corpuri, aceleasi suflete, mame devenind copii, frati, surori, tati sau prieteni. Ca desi murim, nu disparem, ci plutim ca energie pana ne vine iarasi timpul sa revenim. Pana ne vine iarasi sansa sa intelegem si sa facem sens de intamplari si lucruri pe care le numim destin, incercari, coincidente. 

Iar intre timp sa ne bucuram de fiecare secunda alaturi de cei dragi si de toate lucrurile frumoase ce vin in viata noastra. Ca de exemplu, de aproape o saptamana, Piski mai are un dintisor. 



duminică, 29 august 2010

Din nou, Acasa


Ei, vorba vine. Ne-am intors din Sardinia de pe 18 august, dar abia acum apuc sa scriu. A fost frumos. Marea incredibil de albastra si de limpede si de curata. Despre italieni, nu prea stiu ce sa spun. Unii sunt ok, unii sunt nesuferiti. Si fac tot posibilul sa ti-o arate. Am vazut casute, vilisoare parca rupte din 1001 de nopti, niste iahturi opulente si magazine scumpe de te uitai la vitrina ca la o piesa de muzeu. Nu am zabovit prea mult in fata lor. De ce? Nu ar fi avut nici un rost. Am tot ce-mi trebuie in mare si chiar daca nu as avea....mi-as face doar sange rau. 


But again, a fost frumos. Aidan, o zvarluga. I-a placut marea la nebunie. Scancea pana il bagam in apa pentru ca era cam racoroasa, dar once there, nu ar mai fi iesit. Va suna a lauda, dar si pe plaja si in plimbarile noastre prin statiune, chiar si cei mai seriosi barbati zambeau cand il vedeau. Mai ales ca el e cu gura la urechi mai mereu. Ii faceau cu mana, veneau si-mi spunea ce frumos e sau ma intrebam daca e cumva fata. Oare seamana fiu-meu cu o fata? ca haine roz nu prea are. 

Nu a vrut sa manance absolut nimic. Si nu, nu era de la dinti. Cu o zi inainte de plecare ii iesise al doilea incisiv central superior. Dupa ce ne-am intors, am gasit rezolvarea la mofturile lui. nu-i place mancarea la lingurita. vrea doar ce poate apuca el cu mana. asa ca ii fac mini snitzele la cuptor, pastai si alte legume pe care le poate manca singur. In rest, baga capsuni, banane si mar cat curprinde.

Miercuri a cazut pe scari. Eu eram plecata la un workshop si taica-su il indemna sa vina spre el. Si-a facut un avant, de a aterizat in cap, 3 trepte mai jos, langa calorifer. Ieri, s-a ridicat la perete pe pat si a alunecat. Acum are doua vanatai mari in frunte. E hiperactiv si nu prea cred ca va fi mai usor sau mai bine cand va incepe sa mearga. 

Dar e sanatos si fericit si zglobiu, asa ca nu ma plang. La sfarsitul lui septembrie plecam in Romania sa-i luam din mot. Abia astept sa pot sa muncesc si eu un pic. Sa stiu ca o ora, doua, are cine sa aiba grija de el. Dar pana atunci, s-a trezit coconasul si avem program de joaca!

marți, 10 august 2010

Bilant iulie-august

Am intrat in luna a zecea, asa ca se cuvine un mic bilant pe iulie, nu?


1. The most important thing...pe 9 iulie a zis mama. Am mai povestit asta de macar zece ori, dar tot nu ma satur. Il tineam in brate ca si cum l-as fi alaptat si m-a mangaiat pe obraz si a zis de doua ori ma-ma, ma-ma. Mi-au dat lacrimile pe loc. A fost asa de scump. 

2. Tot pe 9 iulie a inceput sa mearga de-a busilea. S-a prins in sfarsit ca mersul pe coate, ca-n transee, nu e chiar asa eficient.

3. La sfarsitul lui iunie s-a ridicat hotarat la marginea patului, iar pana la sfarsitul lui iulie si-a insusit mersul pe langa canapele, mobile, pereti....dupa ce a picat cu capul de pamant macar de un milion de ori. Acum se ridica usor si se aseaza cu grija. Nu-si mai da drumul ca din pom, cum a facut primele dati...cand pur si simplu a ridicat mainile si a luat planton.

4. pe 29 iulie i-a intins lui taica-su o bucata de hartie si tot in aceeasi zi a impartit cu mine o pastaie la pranz.

5. 30 iulie- al patrulea dinte - incisiv lateral superior

6. Desi nu arata cu degetul obiecte, cand este intrebat, se uita dupa minge, maimuta, bila, pisica lui de plus preferata pe care o molfaie si o strange in brate. Daca il intreb unde e tata, se uita spre el si daca el il intreaba unde e mama, se uita spre mine. Vocabularul i se dezvolta...ma intreb uneori daca zice da intentionat la intrebari gen Vrei apa? sau daca doar se nimereste. Cautam impreuna mingea prin casa si ma mangaie pe par sau pe gene cand e ora de iubit.

7. 2 august - a spus apa

8. 8 august - a inceput sa faca cu mana in cel mai simpatic mod posibil. ridica palma cand aude pa, pa sau bye, bye. Arata ca un mic alien salutand pamantenii - Hello Earthlings!

9. de vreo trei zile observam ca se tine singur pe picioare, fara sa se sprijine de nimic. Pana isi da seama si se aseaza repede unde apuca.

10. A inceput de vreo saptamana sa danseze intr-un mod foarte funny, miscandu-si capul stanga-dreapta in fata masutei de activitati sau daca aude muzica la radio.

11. Ne neoroceste mocheta in toate camerele. Are o pasiune sa desire si sa scoata bucle intregi pe care incepe sa le linga, spre disperarea mea.

12. In aceeasi categorie, scamele, micile hartii de pe covor, plasticului, elasticul cu care e legat teancul de flyere...toate ajung in gura. L-am gasit intr-o zi cu o rotita de plastic rotunda, cu care s-ar fi inecat sigur, daca nu o vedeam la timp.

13. Nu sta o clipa in loc, se ridica, se aseaza, ca apoi sa se ridice iarasi in decurs de cateva secunde. face slalom printre scaunele de la masa, unghiurile cele mai stramte dintre mobile, canapele. Uraste portita pe care am cumparat-o si e jale mare daca nu sunt prezenta sa-l culc seara.

Am experimentat asta aseara, cam am fost plecata doua oare la ziua unei prietene. Am ajuns pe la 10 acasa si i-am gasit pe amandoi disperati. Unul plangand isteric, celalalt adus la disperare pentru ca nu mai stia cum sa-l linisteasca. Deci mi-am luat liber de la plecari pe inserat cel putin pentru urmatorul an...cred eu.

De mancat, mananca ceva mai bine. Uneori ii adaug un strop de sare. Am inceput acum vreo cateva zile. Dar nu masuram niciodata in grame. Suntem inca la nivelul 4-10 lingurite. Depinde de mancare si de dispozitie.

In concluzie, e minunat sa-i privesti, nu-i asa? Sa vezi ca inteleg din ce in ce mai mult si ca iti arata cat de mult te iubesc. :-)

Maine plecam in Sardinia. O saptamana la mare, soare, departe de computere si grijile cotidiene. Abia astept sa dorm un pic mai mult. M-a cam terminat cu trezirile lui nocturne - 5-6 ori pe noapte. Or iesi ei, dintii aia, o data si o data.

Va pupam cu drag!